Aștepta sprijinit

Aștepta… sprijinit de cruce. Își freca
mâinile ruginite de toamna
ce-i cutremurase trecutul
atâtor vise spulberate.
Îmi povestea cu blând glas
de om bătrân și sărman:

„Incepusem să urc muntele vieții și
rămăsesem agățat pe stânca neputinței,
cu ochii durerii atârnând în vid.
Ființa, vlăguită, îmi brăzda sufletul
cu frigul lacrimilor de mormânt.
Prăbușirea în haos era iminentă…
Am strigat: ‘Doamne, ajută-mi!’
Îmi văzuse inima înfrântă,
mi-a întins Mâna
și m-a ridicat.
Acum sunt sărac…”

Eu îl vedeam smerit și fericit.

Petru J. // Arad, 4.01.2017

„omul cel duhovnicesc care se mântuieşte, se nevoieşte şi se numeşte lăuntric”

Când harul dumnezeiesc lucrează asupra omului, în inima lui, atunci harul lui pătrunde acolo cu conştiinţa sa, iar după el şi toate puterile sufletului şi ale trupului. De aici legea pentru petrecerea cea dinlăuntru; ţine conştiinţa ta în inimă şi prin încordare adună acolo toate puterile sufletului şi ale trupului: Petrecerea înlăuntru este propriu-zis închiderea conştiinţei în inimă, iar adunarea încordată acolo a tuturor puterilor sufleteşti şi trupeşti este mijlocul cel esenţial sau lucrarea, nevoinţa. Totuşi, ele se nasc reciproc una pe alta, aşa că una nu poate fi fără de alta.

Cine e închis în inimă, acela e adunat, iar cine e adunat, acela e în inimă. Lângă conştiinţa din inimă, trebuie adunate toate puterile, şi mintea, şi voinţa şi simţirea. Adunarea minţii în inimă e luarea aminte, adunarea voinţii este veghea, trezvia, trei lucrări lăuntrice, prin care se înfăptuieşte adunarea de sine şi lucrează petrecerea cea dinlăuntru. Cine le are pe acestea şi încă pe toate, acela este înlăuntru; cine nu le are – şi chiar numai pe una – acela e în afară.
[…]
…în cea dintâi clipă, după ce te-ai trezit din somn, coboară-te înlăuntru în inimă, în acest piept al trupului; pe urmă cheamă, atrage, încordează într-acolo şi toate puterile sufletului şi ale trupului, prin luarea aminte, cu întoarcerea ochilor într-acolo, prin veghea voinţii, cu încordarea muşchilor şi cu trezvia simţirii, cu înăbuşirea desfătării şi odihna trupului şi fă acest lucru până când conştiinţa se va aşeza acolo, ca pe un loc sau scaun al său, se va lega cu ceva lipicios de un zid tare; şi pe urmă, petreci acolo fără ieşire, până când te foloseşti de conştiinţă, repetând des aceeaşi lucrare a adunării de sine şi pentru reînoirea şi pentru întărirea ei, fiindcă ea. în fiecare clipă ba slăbeşte, ba se strică.

Filocalia, Ed. 2, vol. 5, pag. 289 – 293

Nu mai suferí!

„Nu mai suferí, suflete! Îndrăznește!”
„N-am curajul necesar” – a fost replica
mea în dialogul interior.
Eram surprins de discuția-mi lăuntrică.
Mă crezusem singur…
Nu mai știam cine sunt și cu cine vorbesc:
– poate îmi vorbea inima,
– poate îmi vorbea conștiința,
– poate că eu eram rațiunea…
Cine se milostivea de sufletul meu?
Cine-mi știa apăsarea?

Cândva am aflat:
Conștiința înseamnă a ști împreună cu cineva,
iar „Cineva” știe întotdeauna mai bine ca mine.
Îmi vorbea Tatăl.

Petru J. // Arad, 3.01.2017

Acum știu

Străbătând spațiul unui
timp indefinit,
îmi vedeam zorii existenței,
purtat de îngerii aducători de
suflete – legănat în Întreită Dragoste.
Cerurile coborau, cu mine
și în mine,
întreaga splendoare
de dincolo de lume.
Aflam, degrabă, că eram așteptat
de încă un eu
supus gravitației.
Integrarea era denumită durere;
Încă nu știam de ce…
Acum știu.

Petru J. // Arad, 3.01.2017

Intrarea Cuviosului Iosif Isihastul sub ascultare

vm314 in

Spre sfârşitul anului 1923, la mai bine de un an de când Francisc (numele de botez al  Cuviosului Iosif Isihastul n.n.) se nevoia împreună cu monahul Arsenie (şi aproape trei ani de la venirea sa în Sfântul Munte), acelaşi stareţ plin de discernământ, Daniil Katunakiotul (pe care îl aveau în continuare ca şi îndrumător duhovnicesc), le-a atras atenţia că fără binecuvântarea unui stareţ, nimic nu reuşeşte în monahism, de aceea pentru a avea permanent harul lui Dumnezeu, ei trebuie să treacă în primul rând proba de foc a ascultării. Urmând sfatul acestuia, au intrat sub ascultarea a doi bătrâni, Efrem şi Iosif, fraţi după trup [unchi şi nepot, după Iosif Dionysiatul], doi bătrânei simpli, plini de bunătate”, de la Chilia Buna Vestire, ucenicii scriitorului isihast şi ctitor al Chiliei, părintele Nicodim, având binecuvântarea ca după moarte acestora să se nevoiască unde şi cum doresc.

În această perioadă ei au înţeles în mod practic sfatul dat de Stareţul Calinic, anume de a pune ascultarea ca bază a vieţii monahale, întrucât cu cât are cineva mai multă evlavie faţă de stareţul său, cu atât primeşte mai mult har, ce se traduce şi prin mai multă odihnă în rugăciune.

Francisc şi-a reluat aici vechiul obicei (pe care îl va păstra până aproape de sfârşitul vieţii) de a se retrage sub o stâncă, într-o peşteră improvizată din apropierea chiliei (de aici şi numele de Spileotul [al peşterii]), pentru mai multă linişte şi neîmprăştiere, spre a se dedica în întregime rugăciunii.

Perioada petrecută aici a fost folositoare pentru ambele părţi: cei tineri trăiau sub ascultare, dar aveau şi libertatea de a se dedica nevoinţei personale aşa cum îşi doreau, iar pe de altă parte, bătrânii monahi se bucurau de râvna acestora, odihnindu-se prin supunerea şi ajutorul primit de la ei.

Pr. Dr. Cristian Groza, Gheron Iosif Isihastul (1897-1959) – Viaţa şi învăţătura

sursa: pemptousia.ro

Viul îmi răsărea

Întrebările nerostite,
în pulberea veacului dintre Cer
și vuietul impregnat în cămașa sorților,
adânceau misterul.
Pe cărarea nopții mi-am întâlnit
sinele – fără răspunsuri.
Noaptea prelungindu-mi-se,
a devenit polară.
Văzduhul îmi respira tămâia anilor,
iar eu îmi respiram
viața din Viață;
Viul îmi răsărea: steaua magilor îl
trezea din moarte.
Doamne, să nu-mi fie vis…!

Petru J. // Arad, 31.12.2016

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi; binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei ce vă fac necazuri. Celui ce te loveşte peste obraz, întoarce-i şi pe celălalt; pe cel ce-ţi ia haina, nu-l împiedica să-ţi ia şi cămaşa; Oricui îţi cere, dă-i; şi de la cel care ia lucrurile tale, nu cere înapoi.

Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea; Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac.Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai.

Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv. Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi şi veţi fi iertaţi. Daţi şi se va da.”

Evanghelia după Luca (6, 27-38)

Așteptatul nor

De când am apărut, străin,
printre inele,
mi s-a-ntâmplat eșecul
multor linii paralele.
Eu, încurcat printre cristale polimorfe,
am înotat cascada
simfoniilor de harfe. Mă îndârjeam
și-alunecam, priveam spre cer…
Nădăjduiam.
Ajuns-am pe Tabor, nedumerit
că nu apare niciun nor,
numai Irinarh într-un mormânt
fără de cruce și smerit.
Foșneau pădurile din jur
când, pe-așteptatul nor,
după milenii, S-a ivit
Domnul Iisus Hristos
Cel mult slăvit.

Petru J. // Arad, 16.12.2016

„…sa devenim ca Dumnezeu”

“Cand invatatorul de lege, care stia bine legea, Il intreaba, ispitind pe Domnul, care este cea dintai porunca, Domnul a zis: “sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau…” si S-a grabit sa dea si a doua porunca – nu a fost intrebat pentru a doua, dar de la Sine a spus-o – “sa iubesti pe aproapele ca insuti pe tine”. Si a adaugat: “de aceste doua porunci atarna toata Legea si Proorocii”. Prin asta putem sa vedem ca orisice vrem sa intelegem in gandirea noastra duhovniceasca, in intelegerea noastra teologica, daca nu stim sa raportam la aceste doua porunci, inseamna ca… inca nu am inteles.

Intotdeauna trebuie sa ne nevoim – asta pentru noi este o nevointa – sa ne amintim de dragostea de Dumnezeu si de dragostea de aproapele. Si pentru ce? Porunca lui Dumnezeu nu este atat porunca ce trebuie sa facem, cat o descoperire cine este Dumnezeu, fiindca Dumnezeu ne da ca porunca chipul Lui, ca intr-acel chip sa ne asemanam. Noi din fire purtam chip dumnezeiesc, ca zice ca “a facut pe om chipul si asemanarea lui Dumnezeu“, dar asemanarea a ramas in libertatea noastra, printr-un continuu dialog cu Facatorul nostru, sa o insusim. Chipul il avem, dar asemanarea ramane in libertatea noastra, sa ne-o insusim. Libertatea noastra ca alegere, nu ca putere, ca numai Dumnezeu ne poate da puterea sa devenim ca Dumnezeu, dar alegerea trebuie sa fie a noastra si pentru alegerea noastra trebuie sa cerem de la Dumnezeu ceea ce este cu neputinta omului, adica… sa devenim ca Dumnezeu.

Ce vreau sa zic prin asta? Daca Dumnezeu a dat ca prima porunca: sa ne amintim de porunca sa iubim pe Dumnezeu, asta nu inseamna nimic altceva decat ca Dumnezeu ne iubeste pe noi asa cum ne-a poruncit noua sa-L iubim pe El. Si daca ne spune sa ne iubim pe aproapele ca insuti pre sine, inseamna ca asa iubeste Tatal pe Fiul si pe Duhul Sfant, si Fiul pe Tatal si pe Duhul Sfant, si Duhul Sfant pe Tatal si pe Fiul, si pe noi ne face ca in dragostea fata de aproapele sa devenim – in sfarsitul nevointei noastre si cand trecem in vesnicie – precum este Dumnezeu Unul in Trei Persoane, si noi intr-un numar nesfarsit de persoane, incepand cu Adam cel dintai zidit pana la cel mai de pe urma, sa devenim si noi un Om, fiindca porunca lui Dumnezeu nu este porunca morala – sa devenim oameni ceva mai buni – ci porunca lui Dumnezeu, ca descoperire a [ceea] ce este Dumnezeu, este si energie pentru noi, pentru ca sa devenim acele ce ne sunt poruncite.

Pr. Rafail Noica

sursa: rafailnoica.wordpress.com