Dar harul se retrage iarăşi, coborînd o treaptă

Socoteşte, zice, cele ale harului astfel: închipuieşte-ţi că ai urcat la treapta a douăsprezecea a desă­vârşirii. Căci se  întîmplă uneori că se poate ajunge şi la această măsură. Dar harul se retrage iarăşi, şi coborînd o treaptă, rămîne aşa-zicînd pe a unsprezecea. I s-au arătat o vreme omului acele lucruri minunate a căror experienţă a făcut-o. Dacă i-ar rămîne acestea mereu în acelaşi fel, nu ar putea să poarte iconomia şi greu­tatea cuvîntului. N-ar putea să asculte, sau să grăiască, sau să se îngrijească despre vreun lucru, fie el cît de mic. Ar sta numai într-un colţ, pironit, răpit şi îmbătat.
De aceea nici nu i s-a dat lui măsura desăvârşită, ca să aibă vreme să se ocupe şi cu îngrijirea fraţilor şi cu slujba cuvîntului.

Sf. Simeon Metafrastul Filocalia vol.5, Cuvantul 93

Vindecare de boala fariseismului – Mitropolitul Athanasie de Limassol

De Mitropolitul Athanasie de Limasol

Dragostea nu intră în cadrul șabloanelor rațiunii. Dragostea este mai presus de rațiune. Așa este și dragostea lui Dumnezeu. Ea depășește rațiunea oamenilor. Din această pricină nu putem judeca cu criterii raționale pe oamenii care Îl iubesc pe Dumnezeu. Pentru aceasta Sfinții lui Dumnezeu s-au mișcat după propria lor rațiune. Au avut o altă rațiune, nu rațiunea omenească. Și aceasta pentru că rațiunea lor a fost rațiunea dragostei.

Biserica nu ne învață să devenim oameni buni. Nu. Aceasta este ceva firesc, trebuie să se facă. Dacă nu devenim oameni buni, atunci ce am făcut? Acestea sunt lucrurile grădiniței. Biserica ne învață să-L iubim pe Hristos, adică să iubim însăși persoana Domnului nostru Iisus Hristos.

În Biserică se dezvoltă o relație, o relație personală a omului cu Hristos, nu cu învățătura lui Hristos, nu cu Evanghelia. Evanghelia este ceea ce ne ajută să ajungem la dragostea lui Hristos. Când vom ajunge la dragostea lui Hristos, nu va mai trebui Evanghelia. Nimic nu ne va mai trebui. Aceasta le oprește pe toate. Rămâne numai legătura omului cu Dumnezeu. Aceasta este diferența Bisericii de religie. Religia te învață să-ți faci îndatoririle tale, așa cum erau închinătorii la idoli.

Un exemplu: Am mers la locurile de închinare, ne-am închinat, am pus niște bani în cutie, am lăsat lumânări, untdelemn, pomelnice cu nume, prescuri, totul. Acestea constituie îndatoriri religioase. Cu toate acestea inima noastră nu s-a schimbat deloc. S-a sfârșit vremea îndatoririlor noastre, însă am rămas la fel cum am fost mai înainte. Gata să-i atacăm pe ceilalți, gata să protestăm, gata să ne oțărâm ca și mai înainte. Nu se schimbă inima noastră. Nu dobândim legătura cu Hristos. Și aceasta pentru că ne rezumăm numai la îndatoriri, la îndatoririle religioase.

Și să știți că acești oameni, oamenii pietiști, sunt cei mai periculoși în Biserică. Dumnezeu să ne păzească de ei! Odată, când am săvârșit o Liturghie în Sfântul Munte, și spuneam: „Doamne, mântuiește pe cei binecredincioși”, un aghiorit spunea în glumă: „Doamne, mântuiește-ne de cei binecredincioși”. Adică, Dumnezeu să te păzească de oamenii pietiști, pentru că omul pietist înseamnă o personalitate deformată, care niciodată nu va avea o legătură personală cu Dumnezeu. Ci își face numai îndatoririle sale față de Dumnezeu, însă nici o legătură serioasă nu are cu El, iar Dumnezeu nu spune nimic acestui om. Și vă mărturisesc din experiența mea că nu am văzut vrăjmașii mai răi a Bisericii ca oamenii pietiști.

Atunci când oamenii pietiști din Biserică, preoții, teologii sau oamenii care o fac pe religioșii au încercat să-i facă pe copiii lor monahi sau preoți, acești oameni au devenit mai răi și decât demonii. S-au ridicat împotriva tuturor. Au devenit cei mai răi vrăjmași ai oamenilor.

Îmi aduc aminte de unii părinți care-și aduceau copiii la omiliile mele, iar când copilul lor la un moment dat făcea un pas mai mult, aceștia deveneau cei mai răi oameni și spuneau cele mai urâte cuvinte despre mine. Iar eu le spuneam: Dar tu ți-ai adus copilul la omilie, nu eu.

Odată am spus unui tată a cărui fiică avea râvnă pentru Biserică:

– Ascultă! N-o mai aduce la omilie pentru că mâine-poimâine fiica ta va deveni monahie, și atunci eu voi fi de vină.

– Nu, Părinte! Vai, dar noi vă adorăm.

Și au trecut șapte ani de când fiica lor a devenit monahie și încă nu mai vorbesc cu mine. Și oameni care nu au pierdut nici o omilie, ci erau totdeauna primii. Omilii, privegheri, cărți, toate. Și mai aduceau și pe copii lor, iar când a venit ceasul ca copilul lor, având dreptul să aleagă, a hotărât să urmeze propriul său drum, atunci acești oameni s-au postat exact în tabăra adversă și s-a dovedit că Hristos nu le-a vorbit niciodată în inimă. Ci au fost numai niște oameni pietiști. De aceea, oamenii pietiști sunt categoria cea mai dificilă din cadrul Bisericii. Și vreți să mai știți ceva? Acești oameni niciodată nu se vor vindeca, pentru că ei cred că sunt aproape de Dumnezeu. În timp ce păcătoșii, cei pierduți – cum mai sunt numiți, știu că sunt păcătoși. De aceea Hristos a spus că vameșii și desfrânatele vor merge în Împărăția lui Dumnezeu. Iar despre farisei a spus: „Voi, care sunteți pietiști nu veți merge niciodată în Împărăția lui Dumnezeu”. Și aceasta pentru că niciodată cuvântul lui Dumnezeu nu le-a schimbat inima, ci s-au limitat numai la ținerea unor rânduieli exterioare.

Așadar, să luăm aminte la noi înșine și să înțelegem că Biserica este un spital care ne tămăduiește, care ne face să-L iubim pe Hristos – iar dragostea lui Hristos este o flacără care se aprinde în inima noastră – și să ne cercetăm dacă suntem în dragostea lui Dumnezeu. Dacă vedem înlăuntrul nostru toate aceste răutăți, indiferențe și viclenii, atunci trebuie să ne neliniștim. Pentru că nu este cu putință ca Hristos să fie în inima noastră și să fim plini de oțet. Cum este cu putință să te rogi și să fii plin de fiere față de semenul tău? Cum este cu putință să citești Evanghelia și să nu-l primești pe fratele tău? Cum este cu putință să spui că ai atâția ani de slujire în Biserică, că ai atâția ani de când ești monah, cleric sau orice altceva, iar pe alfa în viața duhovnicească, care este dragostea, care este să-l rabzi pe fratele tău, să faci puțină răbdare, să nu o cunoști? Înseamnă că nu ai făcut nimic. Cu desăvârșire nimic.

Hristos a spus despre acele fecioare că nu le cunoaște. Le-a aruncat afară din cămara de nuntă, pentru că, cu toate că aveau toate celelalte virtuți, nu aveau dragoste. Ca și cum le-ar fi spus: Deși aveți virtuți exterioare, deși ați rămas fecioare, deși ați făcut nenumărate fapte, nu ați izbutit însă esența, care are mai mare însemnătate decât toate. Dacă nu ai izbutit aceasta, la ce îți folosesc celelalte? La ce-mi folosește dacă astăzi mănânc mâncare cu untdelemn sau nu? Se poate să nu mănânc mâncare cu untdelemn, însă să-l mănânc pe fratele de dimineață până noaptea.

În Sfântul Munte spuneau: „Nu mă întreba dacă mănânc pește. Pe pescar să nu-l mănânci, peștele poți să-l mănânci. O picătură de untdelemn poți să mănânci, numai pe producătorul de untdelemn să nu-l mănânci”. A mânca pe aproapele cu limba este mult mai rău decât a mânca o lingură de untdelemn. Și totuși numai la asta rămânem. A băgat cineva lingura în altă mâncare care are untdelemn și ne putem certa chiar pentru aceasta: de ce a băgat lingura mai înainte în altă mâncare? Vă dați seama cât de ridicole sunt aceste lucruri, pentru care își bat joc de noi demonii și oamenii care sunt în afara Bisericii? Când se apropie aceștia de noi, în loc să-i vadă pe oamenii Bisericii schimbați în Iisus Hristos, în loc să fie niște oameni plăcuți, maturi, echilibrați, integri, oameni plini de armonie înlăuntrul lor, din nefericire ne văd cu toate aceste patimi și acreli și spun:

– Ei, decât să devin și eu astfel, mai bine să rămân așa cum sunt.

Tu care mergi la Biserică, cu ce te-a folosit Biserica? Așa cum spuneam ieri, ai fost pe la mănăstiri, i-ai văzut pe Părinți, ai văzut Sfintele Moaște, ai văzut Sfântul Munte, pe Maica Domnului de la Tinos. La toate acestea am mers și ne-am întors, dar care este folosul de la toate aceste lucruri? Ți s-a schimbat inima? Am devenit niște oameni smeriți? Am devenit oameni mai plăcuți? Am devenit oameni mai blânzi în familia noastră, în mănăstire? Sau acolo unde lucrăm? Aceasta are însemnătate. Dacă nu vom izbuti aceste lucruri, cel puțin să devenim mai smeriți. Iar aceasta prin pocăință. Să devenim smeriți. Și dacă nici aceasta nu o izbutim, atunci suntem vrednici de multe lacrimi. Suntem de plâns. Deoarece, din păcate, timpul trece și se pierde, iar noi numărăm anii.

Batranul Iosif Vatopedinul, Cuv. Paisie Aghioritul, Diac. Athanasios, viitor Mitropolit de Limassol

Batranul Iosif Vatopedinul, Cuv. Paisie Aghioritul, Diac. Athanasios, viitor Mitropolit de Limassol

articol intreg aici…

„Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?”

Vezi cum arată marea binefacere a lui Dumnezeu nu numai de la fapte, ci pornind de la asemenea nimicnicie a omului, exprimând aceleaşi idei şi în alţi psalmi cu alte cuvinte. Căci aşa cum spunea acolo: „Ce este omul de-ţi aminteşti de el sau fiul omului că-l cercetezi pe el?”, la fel şi aici. Atunci, îndoite se arată binefacerile, când şi prin fire sunt mari şi când se fac pentru cineva de nimic, de aceea intensitatea recunoştiinţei trebuie să fie pe măsura binefacerii. Vrând să înfăţiţeze acelaşi lucru profetul adaugă: Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte a dat mie?, arătând că l-a învrednicit de asemenea dar pe omul, care este o minciună, pe cel vrednic de nimic, pe cel fără nici un preţ. Pentru toate câte mi-a dat mie. Aceasta ţine de un suflet plin de recunoştiinţă de a umbla şi a căuta să răsplăteşti ceva binefăcătorului pentru toate cele bune primite, iar după ce ai făcut totul, să nu crezi că ai dat ceva vrednic. Căci îndoită se arată recunoştiinţa, prin faptul de a da ceea ce poţi şi prin faptul de a da fără să consideri că dai ceva vrednic de El. Aşadar, ce urmează să-I dea?

(Sfântul Ioan Gură de Aur – Omilii la psalmi, Editura Doxologia, Iaşi, 2011, pp. 483-484)

sursa: doxologia.ro

„cand iti faci rugaciunea – inaintea lui Dumnezeu stai si cu Insusi Dumnezeu graiesti”

Inca ne spunea noua si aceasta, zicand: intr-una din zile, ne citeam noi pravila dupa obicei impreuna cu batranul meu, si citind eu psalmii, am gresit si am sarit un cuvant dintr-un psalm si n-am priceput. Dupa ce am savarsit slujba, mi-a zis batranul: eu, fiule, cand imi fac pravila si rugaciunea, atunci mi se pare ca arde foc sub mine si nu poate sa umble mintea si gandul meu incoace si incolo. Tie unde iti era mintea si gandul tau cand citeai psalmii, de ai trecut un cuvant din psalmi? Nu stii, ca in vremea cand iti faci rugaciunea inaintea lui Dumnezeu stai si cu Insusi Dumnezeu graiesti?

Patericul egiptean

Dragostea

Daca iubim cu intensitate si cu sinceritate, daca ne daruim sufleteste semenilor – lui Dumnezeu ne dăruim si pe Dumnezeu il iubim. Dragostea pentru semenii nostri este Har al Duhului Sfant intru noi.

Sa iubim din toata inima noastra, sa ne daruim cu toata fiinta noastra – asa cum Mantuitorul Hristos ni s-a daruit!

Golul lasat de plecarea – departe sau poate în vesnicie – a unei persoane iubite, va fi cu prisosinta umplut de dragostea pentru cei prezenti, daca-L lasam pe Dumnezeu sa salasluiasca in inima noastra.

Cred ca dragostea de Dumnezeu și dragostea de semeni se zidesc una pe alta si ca nu conteaza punctul de pornire, ci finalitatea, care trebuie sa fie: Toata dragostea noastra pentru Dumnezeu, care este izvorul dragostei si prin care putem iubi toata faptura.

Informaticienii ar numi acest lucru recursivitate, adica atunci cand in corpul de definire al unei proceduri, apelezi chiar procedura pe care tocmai o definesti, dar pe care n-ai definit-o inca.

Cu alte cuvinte, chemi dragostea lui Dumnezeu intru tine, pe care inca n-ai definit-o, pentru a-L putea iubi pe El, iubindu-i pe semenii tai, intru care exista Dumnezeu, adica iubire. Acest lucru repetitiv, pe nivele tot mai adanci, te duce la rezolvarea problemei, adica la Dumnezeu care este Dragostea desavarsita.

Pentru ca „El ne-a iubit primul”, noi nu facem decat sa intram intru Dragostea Lui. Adica raspundem dragostei Lui prin dragostea noastra.
Citat:
Dumnezeu este iubire, si cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane in el.” (I Ioan 4, 15-16) „Noi Il iubim pe Dumnezeu pentru ca El ne-a iubit intai. Daca cineva zice: Il iubesc pe Dumnezeu!, dar pe fratele sau il uraste, mincinos este. Pentru ca cel ce nu-si iubeste fratele pe care-l vede, nu-L poate iubi pe Dumnezeu pe Care nu-L vede. Si aceasta porunca o avem de la El: Cel care-L iubeste pe Dumnezeu, sa-l iubeasca si pe fratele sau.” (I Ioan 4, 19-21)

Din epistolele Sfantului Apostol Pavel:
Citat:
Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, Cap. 13:
4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.

Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel, Cap. 5:
22. Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa,
23. Blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege.

A spune ca-L iubesti pe Dumnezeu poate fi doar o declaratie comoda, a-i iubi insa pe semeni (mai ales daca-ti sunt vrajmasi) este ceva cuantificabil, faptic, vizibil. Cum poti dovedi iubirea ta fata de Dumnezeu, altfel decat prin iubirea de oameni si de toata creatura Lui? Daca nu-i iubim pe oameni, iubirea de Dumnezeu este o demagogie.
Nici nu conteaza prea mult daca intelegem sau nu iubirea. Conteaza cat de mult iubim, conteaza sa vorbim despre asta fiindca ne face bine, fiindca ne ridica in transcendent, in metafizic. Pas cu pas cu pas si fara oprire, simtim ca ne armonizam, ca ne acordam cu Dragostea cea datatoare de dragoste.

15 septembrie: Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș

http://mitropolia-banatului.ro/33554432/wp-content/uploads/2011/05/Sf-Iosif-cel-Nou1-206x300.jpg

Sfantul Iosif cel Nou de la Partos s-a nascut in 1568, in orasul Raguza din Dalmatia. Dupa moartea tatalui sau, s-a mutat impreuna cu mama sa in Ohrida, la sud de Dunare. Cand a implinit varsta de 15 ani a intrat in manastirea Maicii Domnului din Ohrida. Dupa cinci ani de vietuire in aceasta manastire, ajunge in Muntele Athos, la Manstirea Pantocrator. Aici s-a calugarit si a primit numele de Iosif.

La cererea patriarhului de Constantinopol este trimis egumen pentru marea lavra a Sfantului Stefan din Adrianopol, iar dupa sase ani este pus egumen in marea lavra romaneasca Cutlumus.

Este trimis de patriarhia din Constantinopol ca mitropolit al Timisoarei. Asezarea in scaun a fost savarsita pe 20 iulie 1650.

In anul 1653 s-a retras la Manastirea Partos, aproape de Timisoara. Aici a mai vietuit trei ani si apoi si-a dat sufletul in mainile Domnului. Potrivit Traditiei, in momentul trecerii sale la cele vesnice, clopotele manastirii au inceput sa bata singure. A fost inmormantat in naosul bisericii manastiresti.

În anul 1929 preotul Bizerea scria că “încă de pe când trăia se bucura de faima unui adevărat sfânt, iar după moarte a lăsat în popor şi între călugări amintirea unui Sfânt adevărat”.

La 28 februarie 1950 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş şi strămutarea moaştelor sale din biserica mănăstirii Partoş în catedrala mitropolitană din Timişoara. Canonizarea solemnă a avut loc în zilele de 6 – 7 octombrie 1956 la Timişoara. De atunci şi până astăzi moaştele Sfântului Iosif odihnesc în dreapta pronaosului catedralei, în raclă din lemn de palisandru, tisă şi lămâi frumos sculptată.

surse: mitropolia-banatului.ro si crestinortodox.ro

Inaltarea Sfintei Cruci

Inaltarea Sfintei Cruci

 

Inaltarea Sfintei Cruci este praznuita pe 14 septembrie. Este cea mai veche sarbatoare inchinata cinstirii lemnului sfant.

In aceasta zi sarbatorim amintirea a doua evenimente deosebite din istoria Sfintei Cruci:

– Aflarea Crucii pe care a fost rastignit Mantuitorul si inaltarea ei solemna in fata poporului de catre episcopul Macarie al Ierusalimului, in ziua de 14 septembrie din anul 335;

– Aducerea Sfintei Cruci de la persii pagani, in anul 629, in vremea imparatului bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste in biserica Sfantului Mormant (a Sfintei Cruci) din Ierusalim.

Sfanta Cruce a fost aflata din porunca Sfintei imparatese Elena, mama Sfantului Imparat Constantin cel Mare. Datorita acesteia s-au gasit pe Golgota trei cruci. Pentru a afla care a fost crucea pe care a fost rastignit Mantuitorul si care sunt crucile talharilor rastigniti odata cu El, patriarhul Macarie le-a spus sa atinga pe rand crucile de o femeie moarta. Femeia a inviat in momentul in care a fost atinsa de cea de-a treia cruce, cea pe care a fost rastignit Hristos.

Dupa aceasta minune, Patriarhul a poruncit inaltarea Sfintei Cruci la un loc inalt, de unde sa o poata vedea tot poporul.

Cand imparatul persan Hosroe a cucerit Ierusalimul, a luat cu el Crucea Domnului in Persia. Sfanta Cruce a ramas aici timp de paisprezece ani, pana cand Hosroe a fost invins de imparatul Heraclie, care a dus sfanta cruce in Ierusalim.

Inaltarea Sfintei Cruci se serbeaza cu post, pentru ca ea ne aduce aminte de patimile si moartea Mantuitorului.

sursa: crestinortodox.ro