Toate articolele scrise de petru

Lasă-te în voia Domnului!

Dumnezeu doreşte mântuirea noastră şi o lucrează într-un mod neînţeles de noi. Lasă-te în voia lui Dumnezeu şi vei afla pace sufletului tău îndurerat.

Ca să îndurăm mai uşor suferinţele, trebuie să avem credinţă tare şi dragoste fierbinte către Domnul, să nu ne legăm de nimic pământesc şi să ne lăsăm cu totul în voia lui Dumnezeu. Ca necazul să nu ne copleşească în mod chinuitor, trebuie să ne lepădăm de voia noastră şi să ne smerim înaintea lui Dumnezeu în toate privinţele.

Dumnezeu doreşte mântuirea noastră şi o lucrează într-un mod neînţeles de noi. Lasă-te în voia lui Dumnezeu şi vei afla pace sufletului tău îndurerat.

Când necazurile năpădesc sufletele noastre şi inima noastră şovăie şi gândurile noastre se tulbură, singura scăpare este Domnul.

Fiecare faptă bună şi credinţa noastră trebuie să fie neapărat încercate. Iar încercarea se săvârşeşte prin necazuri.

Sfântul Nicon de la Optina

sursa: doxologia.ro

Asceza, fiul meu, cere lipsuri

Asceza, fiul meu, cere lipsuri. Lucrurile bune cu adevarat nu le vei gasi mergand la bai sau traind bine. Este nevoie de lupta si de osteneala multa. Sa strigi zi si noapte catre Domnul. Sa induri cu rabdare toate ispitele si toate necazurile. Sa-ti inabusi mania si dorinta. Te vei obosi mult pana vei intelege ca rugaciunea fara atentie si fara simtire duhovniceasca este pierdere de timp, osteneala fara rasplata. Trebuie ca in toate simturile, si cele dinlauntru, si cele din afara, sa pui paznic neadormit atentia. Deoarece, fara aceasta, mintea si puterile sufletului se risipesc in zadar, ca apa care curge pe drum. Nimeni nu a aflat vreodata rugaciunea fara atentie si trezvie. Nimeni nu s-a invrednicit vreodata sa urce catre cele de sus daca mai intai nu a dispretuit pe cele de jos.

De multe ori te rogi iar mintea se plimba pe ici si pe colo, unde ii place, spre lucrurile de care de obicei este atrasa. Si este nevoie de multa silinta ca sa o desprinzi de acolo, este nevoie sa iei aminte la cuvintele rugaciunii. De multe ori in gandul tau, in cuvantul tau, in auzul si in vederea ta patrunde cu viclesug vrajmasul si tu nici nu stii. Cand iti vei da seama vei intelege ca trebuie multa lupta ca sa te curatesti. Nu inceta a te lupta cu duhurile vicleniei. Cu harul Domnului Hristos vei invinge si te vei bucura pentru cele care te-au intristat.

Ai grija insa – si spune si celorlalti – sa nu va laudati unul pe altul pe fata. Pentru ca lauda dauneaza chiar si celor desavarsiti, darmite voua, care sunteti inca slabi! Unui sfant i-a spus odata un oaspete de trei ori ca impleteste frumos lucrul sau de mana. A treia oara, sfantul i-a spus: „De unde ai venit aici, omule? Ai alungat pe Dumnezeu de la mine!” Vezi cata acrivie aveau sfintii? De aceea, e nevoie in toate de multa atentie. Numai insultele si batjocura folosesc duhovniceste omului. Deoarece din acestea se naste smerenia si astfel iei cununa. Indurand se inabusa orgoliul si slava desarta.

Cand iti spun: „mandrule”, „ipocritule”, „nerabdatorule” si altele ca acestea, este ceasul sa induri. Daca vorbesti, ai pierdut. Sa ai totdeauna frica de Dumnezeu. Sa ai dragoste pentru toti si sa ai grija ca nu cumva sa intristezi pe vreunul sau sa faci rau cuiva in vreun fel sau altul, deoarece in ceasul rugaciunii iti va sta piedica intristarea fratelui tau. Fa-te tuturor exemplu bun in cuvinte si in fapte, si harul dumnezeiesc totdeauna te va ajuta, te va umbri.

Gheron Iosif Marturii din viata monahala

Despre răbdare

Ea învaţă sufletul să se mîngîie şi să nu slăbească de mulţimea războaielor şi a necazurilor. Pe ea neavînd-o Iuda, a găsit moartea cea îndoită, ca un lipsit de experienţa războiului. Pe ea avînd-o fruntaşul Petru, deşi a căzut, dar ca un cercat în război a biruit pe dia­volul care-l doborîse. Pe ea aflînd-o monahul acela ca­re a căzut în curvie, a biruit pe cel ce l-a biruit, nesupunîndu-se gîndului deznădejdii care-l împingea să pă­răsească chilia şi pustiul, ci cu răbdare zicînd către gînduri : n-am păcătuit şi iarăşi zic vouă n-am păcătuit. O, dumnezeiască înţelepciune şi răbdare a viteazului bărbat ! Această fericită virtute l-a desăvîrşit pe Iov şi toate bunătăţile lui cele dintîi. Căci numai puţin dacă ar fi slăbit în ea, dreptul ar fi pierdut toate cele din­tîi. Dar cel ce cunoştea răbdarea lui, a îngăduit bătaia spre desăvîrşirea lui şi spre folosul multora.

Cuv. Petru Damaschin – Filocalia vol. 5

Omul este o doime: cel din afară şi cel lăuntric

Omul este o doime: cel din afară şi cel lăuntric, al trupului şi al duhului. Cel din afară este văzut, trupesc, iar cel lăuntric este nevăzut, duhovnicesc sau potrivit cuvântului Apostolului Petru: „omul cel ascuns al inimii, întru nestricăcioasă podoabă a duhului blând şi liniştit” (I Petru 3, 4). Si Sfântul Pavel lămureşte îndoita fire omenească, spunând: „cu toate că omul nostru cel dinafară se strică, omul nostru cel dinlăuntru se înnoieşte zi de zi” (II Cor. 4,16).

De aceea şi învăţătura este o doime; cea dinafară şi cea lăuntrică întru cugetarea de Dumnezeu; de afară în înfloriturile meşteşugului vorbirii, dinlăuntru în rugăciuni; dinafară în minte ascuţită, dinlăuntru în focul duhului, de afară în lucrări iscusite ale frumuseţii, dinlăuntru în privirea celor nevăzute; de afară cunoştinţa care îngâmfă (I Cor. 8, 1), pe când dinlăuntru cea care se smereşte; într-adevăr, cunoştinţa cea dinafară este iscoditoare, vrând să afle toate, pe când cea lăuntrică ia aminte de sine şi nimic altceva nu doreşte, decât să-L cunoască pe Dumnezeu, Căruia poate să-I spună ca David: „Tie inima mea pururea ţi-a vorbit; pentru Tine căuta-tu-te-a faţa mea; faţa Ta, Doamne neîncetat o caut” (Psalm 26, 13). Si apoi: „precum cerboaica doreşte apa izvoarelor, tot aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!” (Psalm 41,1).

Rugăciunea de asemenea este o doime – dinafară şi lăuntrică; cea care se face la arătare şi cea care se face în taină; cea care se săvârşeşte în adunare şi cea care se rosteşte în singurătate; rugăciunea făcută ca o îndatorire şi rugăciunea săvârşită de bunăvoie. Cea care este îndeplinită ca o rânduială şi se va face în chip văzut, după tipicul bisericesc, rugăciunea cea obştească îşi are timpurile ei: miezonoptica, utrenia, ceasurile, liturghia, vecernia şi pavecerniţa, rugăciuni la care oamenii sunt chemaţi de sunetul clopotelor, fiindcă ei trebuie să le ducă în fiecare zi Împăratului Ceresc, ca pe o cuvenită danie. Pe când rugăciunea care se face în taină, de bunăvoie, se săvârşeşte uneori fără să aibe nevoie de o vreme anumită, ci după voia fecăruia, fără nici un fel de chemare, ci numai din imboldul duhului însuşi.

Egumenul Hariton
Sbornicul – Lucrarea minţii
DESPRE RUGĂCIUNEA LUI IISUS

Dumnezeu e cu noi şi ne poartă de grijă de mântuire

Cu cât ni se întâmplă necazuri mai grele şi ni se dă şi timp în cale, cu atât să avem convingerea că Dumnezeu e cu noi şi ne poartă de grijă de mântuire. Ca atare nu avem nicidecum dreptul să dăm vina pe nimeni de ce ni se întâmplă ce ni se întâmplă. Dimpotrivă, ştiind rostul necazurilor putem să ne rugăm pentru cei ce ne blestemă, putem face bine celor ce ne fac rău, căci în realitate ne fac bine. Totul este să ştim şi să credem că Dumnezeu îngăduie să vină necazul şi nu întrece măsura de trebuinţă, Tatăl nostru fiind drept şi iubitor de oameni.

Pr. Arsenie Boca

Dam pamant si primim in schimb cer

Dam pamant si primim in schimb cer. Facem schimb, dand materie si primind duh. Orice sudoare, orice durere, orice nevointa pentru Dumnezeu este ca un schimb de valuta. Ti se ia sange si ti se insufla duh. Harul acesta creste atat cat poate omul sa cuprinda, in functie de marimea vasului. Se cheama har al „faptei” sau har curatitor. „Fapta” este urmata de „luminare”. Acesta este al doilea stadiu. Harul luminator.

Adica, dupa ce a fost instruit bine de harul „faptei” (sau curatitor) si cade si se ridica de nenumarate ori, cel care se nevoieste primeste luminarea cunostintei, claritatea mintii, care vede astfel adevarul. Vede lucrurile in natura lor adevarata, fara mestesug, fara stiinta si fara rationamentele omenesti. Fiecare lucru sta firesc la locul lui, in adevarul lui. Dar pana ajunge aici, trece prin multe alte experiente si prin dureroase schimbari. Cand ajunge aici insa, gaseste pacea gandurilor si repaus, odihna din partea ispitelor.

Gheron Iosif Marturii din viata monahala

Constantin Noica si Pr. Rafail Noica

Călugărul Rafail Noica, băiatul lui Constantin Noica, s-a rupt de cele lumeşti şi a ales să trăiască, acum 17 ani, pe o culme domoală a Apusenilor, la capătul unui drum prăfuit ce şerpuieşte printre casele singuratice ale moţilor din satul Lăzeşti (judeţul Alba). Sus, la lumină, se aud doar câinii ce apără teritoriul interzis al stăpânului lor, apropiat de Dumnezeu prin rugăciune, credinţă şi har.
În 1993, Rafail Noica s-a retras în munţii Apuseni, izolându-se într-o sihăstrie din satul Lăzeşti. Părintele coboară la oraş doar în rarele ocazii în care mai susţine conferinţe la Alba Iulia sau la Bucureşti.


Casa Parintelui Rafail

Băiatul lui Constantin Noica, Rafail, s-a născut în 1942 şi a părăsit România la vârsta de 13 ani, alături de mama sa englezoaică, Wendy Muston, şi de sora sa, Alexandra. Ajuns în Marea Britanie, tânărul Răzvan, numele de botez al lui Rafail, a încearcat să se apropie de mai multe culte religioase, trecând, pe rând, la anglicani, penticostali, baptişti şi protestanţi. Întâlnirea decisivă a vieţii băiatului lui Constantin Noica a fost cea cu părintele Sofronie, povăţuitorul duhovnicesc al mănăstirii ortodoxe din Essex, cel care l-a inspirat, în 1961, când avea 19 ani, să treacă la ortodoxie.

În 1965 a devenit călugăr, cu numele de Rafail, la mânăstirea din Essex, dar în 1993 s-a întors în România, iniţial pentru o scurtă vizită. A ajuns însă în munţii Apuseni, unde a decis să rămână definitiv într-o sihăstrie îndepărtată din satul Lăzeşti.



 

Constantin Noica – condamnat de comunişti la 25 de ani de muncă silnică



Filosof, eseist, publicist şi scriitor de mare anvergură, Constantin Noica s-a născut pe 12 iulie 1909, la Vităneşti, Teleorman, şi a încetat din viaţă pe 4 decembrie 1987, la Păltiniş. A terminat în 1931 Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti, iar în 1938 a plecat la Paris cu bursă. Între 1949 şi 1958 a avut domiciliu obligatoriu la Câmpulung Muscel, după care a fost arestat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, plus confiscarea averii, fiind acuzat de ostilitate faţă de regim şi “relaţii ilicite cu străinii”.

A executat doar şase ani şi a fost eliberat în 1964. S-a stabilit în Bucureşti, unde s-a angajat cercetător la Centrul de Logică, în locuinţa sa desfăşurându-se seminarii pe marginea filosofiei universale. Din 1975, s-a mutat la Păltiniş, lângă Sibiu, casa filosofului devenind loc de pelerinaj şi inspiraţie pentru discipolii săi, cum ar fi Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu. A fost înmormântat pe 6 decembrie 1987, în curtea Schitului Păltiniş, la dorinţa sa expresă.

Constantin Noica – Scrisoare către Rafail

“Scrisoare către Rafail” a apărut acum 42 de ani, în revista “Prodromos”, numărul 8-9 din 1968, editată în Germania şi în Franţa, şi cuprinde mesajul emoţionant al lui Constantin Noica adresat fiului său, în momentul în care Rafail s-a călugărit.

“Ce poate fi în lumea voastră, dragul meu, că te-ai gândit să pleci din ea? Şi sunt mulţi – mi se spune – care se despart de ea, chiar dacă nu intră în ordin, ca tine. V-a mâhnit peste măsură lumea de azi? Aţi găsit că o puteţi sluji de dincolo de ea? (…) În limba ta există o vorbă a trecutului care-mi pare, într-un fel, mai adevărată astăzi decât oricare alta.

Este cea a lui Augustin, “iubeşte şi fă ce vrei”. Căci dacă iubeşti cu adevărat – s-a spus – nu mai faci aceea ce vrei, doar ce trebuie. Poate că lumea de azi e uneori smintită pentru că a despărţit pe «fă ce vrei» de «iubeşte». Ea şi-a luat toate libertăţile şi face tot ce-i place, dar nu iubeşte întotdeauna. (…) S-a sfârşit cu lumea aproapelui; este o lume a departelui nostru, cea în care trăim şi se va trăi. Nu e o întâmplare că eu însumi îţi scriu de departe, dragul meu, şi că-ţi scriu pe departe, nu de-a dreptul, ca şi cum ai fi pentru mine doar unul din Rafailii lumii.

Dar nu te dezaprob şi nu i-aş dezaproba nici pe ceilalţi, chiar dacă ar fi oaste şi biserică, iar nu singurateci. Nu vă dezaprob, chiar dacă m-aş teme că trăiţi într- o lume gata făcută – şi care nu mai are ce face. (…) Eu nu am a-ţi da lecţii. Spre capătul vieţii, văd că nu ştiu mai nimic. Dar când mă uit îndărăt, văd că e ceva sigur până şi într-o viaţă ca a mea: e bucuria. N-am avut dreptate decât atunci când m-am bucurat. Omul e fiinţa care jubilează. Omul a făcut bucuria, şi a văzut că era bună. (…) Şi-ţi spun numai: bucură-te şi fă ce vrei!

sursa: libertatea.ro

Cum putem sti ca am dobandit harul

Sfantul Serafim de Sarov ii descopera lui Nikolai Motovilov ca telul vietii crestine este dobandirea Duhului Sfant. Cand Motovilov, un cautator de Dumnezeu, l-a intrebat cum putem sti ca am dobandit harul, Sfantul Serafim i-a grait: „Noi acum suntem amandoi intru Duhul Sfant, fiule! De ce nu ma privesti?”. Iar acela a raspuns: „Nu va pot privi, parinte, pentru ca ochii va lumineaza ca fulgerul, iar fata va este mai stralucitoare ca soarele”. Sfantul Serafim i-a spus: „Nu te teme, prietene al lui Dumnezeu, acum si tu esti la fel de stralucitor ca mine. Inseamna ca si tu esti in lumina Duhului dumnezeiesc, altfel nu m-ai putea vedea ca sunt asa. Nu s-a facut aceasta doar pentru tine, ca sa intelegi, ci, prin tine, pentru toata lumea”.

sursa: crestinortodox.ro

„Dacă Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele”

Sufletul unui om care s-a deşteptat şi s-a pocăit e ca un nou-născut. Adu-ţi aminte cum i-a vorbit Hristos lui Nicodim despre naşterea din nou a omului. Sufletul nou-născut are nevoie şi să fie hrănit cu învăţătura lui Hristos, şi să se curăţească prin post şi rugăciune, şi să se încălzească prin dragostea faţă de Ziditorul său, şi să se păzescă cu luare-aminte prin controlul gândurilor şi al dorinţelor de toate săgeţile şi pieirile.

Nu ne-a vestit oare, Mântuitorul prin apostolii Săi: dacă Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele ? Nu a zis: păziţi o poruncă, ci: păziţi poruncile, adică pe toate. Iar poruncile lui Hristos privesc ostenelile noastre pentru propriul suflet. Nu o singură osteneală, ci multe osteneli.

Tu eşti pomicultor cunoscut. Câte osteneli nu îţi dai pentru un singur pom? Şi pe nici unul nu îl lăsăm. Şi atunci, cum să lăsăm noi fie şi o singură osteneală pentru sufletul nostru, singura noastră avere pe care mormântul nesătul nu o înghite ?

Iată, tu ai găsit de cuviinţă că pentru sufletul tău era de trebuinţă şi un pelerinaj la Ierusalim. Aceasta nu este o poruncă răspicată a lui Dumnezeu, şi totuşi tu, din dragoste faţă de Domnul tău şi pentru sufletul tău, ai luat asupră-ţi şi osteneala aceasta. Şi atunci, cum să trecem peste o poruncă răspicată a Mântuitorului nostru ca peste un lucru de mică însemnătate? Pace ţie şi bucurie de la Domnul!

Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, Editura Sophia, Bucureşti, 2002,  pp. 32-33

sursa: doxologia.ro