Arhiva categoriei: Diverse

Staretul Tadei – Despre telul vietii

Dumnezeu ne-a daruit totul, de noi depinde sa fim buni. Daca purtam grija insusirilor rele ale anumitor oameni care ne vorbesc, nu putem avea pace si pocainta. De ce Domnul porunceste sa-i iubim pe vrajmasii nostri? O face nu pentru ei, ci pentru noi. Atata vreme cat tinem in noi gandul la vatamarea pe care ne-au pricinuit-o vrajmasii, prietenii, rudele, apropiatii nostri, nu avem pace si liniste, traim intr-o stare de iad. Trebuie sa ne slobozim de acest rau, sa-l izgonim ca si cum n-ar fi nimic, sa iertam totul. Tocmai de aceea, parintii trebuie sa indure multe in viata si in familie cu copiii. Noi ii certam acum pe copiii nostri, dar nu avem dreptate, caci nu i-am indrumat pe calea cea dreapta.

Mi-a scris o doctorita o scrisoare in care imi spune: „Eu si barbatul meu, care este si el doctor, avem un fiu ce a distrus pana acum trei masini si numai multumita lui Dumnezeu a ramas viu. Acum ne cere sa-i cumparam iarasi masina, dar nu mai avem posibilitatea materiala sa o facem. Cand ne intoarcem de la serviciu, si de la mine, si de la tatal lui cere bani cu sila. Ce sa facem si cum sa rezolvam aceasta problema?”

Eu i-am raspuns la toate acestea spunandu-i ca nu-l pot invinui niciodata pentru ce s-a intamplat, caci este din vina lor. Au avut un singur fiu si i-au facut toate dupa voie inca de cand era mic. Cand era mic dorintele lui erau mici, acum el a crescut si dorintele lui au crescut. Tot ce le-a ramas de facut este sa dea multa dragoste si atentie fiului lor, pana ce isi va veni in fire si va intelege ca parintii ii doresc tot binele. Alta cale nu este. Vedeti ca prin gandurile si dorintele noastre putem indrepta viata noastra si a celor apropiati noua, iar eu va doresc sa fiti asa.

sursa: scribd.com

Sfintii Martiri Brancoveni

Sfintii Martiri Brancoveni: Constantin Voievod cu fiii sai, Constantin, Stefan, Radu, Matei si sfetnicul Ianache, sunt praznuiti pe 16 august. Domnia lui Constantin Brancoveanu a inceput sub semnul aparitiei Bibliei in limba romana, numita „de la Bucuresti”, in anul 1688. Si-a asumat rolul de protector al tiparului si scolilor din Muntenia, dar si din Transilvania. A dat Bucurestiului o noua Academie Domneasca, transformand scoala de la Sf. Sava in „colegiu public pentru pamanteni si straini”, cu o programa asemanatoare institutiilor de grad superior. L-a adus de la Istanbul pe Andrei, viitorul mitropolit Antim Ivireanul, sub indrumarea caruia se vor tipari numeroase carti in limbile romana, greaca, slavona, georgiana si chiar araba. A ctitorit mai multe biserici si manastiri, intre care: bisericile de la Potlogi si Mogosoaia, Manastirile Hurezi si Brancoveni, Biserica „Sf. Gheorghe Nou” din Bucuresti, unde odihnesc sfintele sale moaste.
Pentru ca a refuzat sa se lepede de la credinta crestina, pe 15 august 1714, chiar in ziua cand implinea 60 de ani, domnitorul roman a fost decapitat. Aceeasi pedeapsa au suferit-o si cei patru fii ai sai, impreuna cu sfetnicul Ianache.
„De legea crestina nu ma las, caci in ea m-am nascut si am trait, si in ea vreau sa mor!”
Numai in camasi, istoviti de suferinte si dureri, legati cu lanturi, cu capetele descoperite si desculti, marturisitorii intru Hristos au fost adusi in fata sultanului Ahmed. La cererea sultanului de a renunta la crestinism, Brancoveanu a raspuns fara retineri: „De legea crestina nu ma las, caci in ea m-am nascut si am trait, si in ea vreau sa mor!”, iar catre fiii lui a rostit: „Fiilor, fiti barbati! Am pierdut tot ce aveam pe asta lume. Nu ne-au mai ramas decat sufletele. Sa nu le pierdem si pe ele, ci sa le ducem curate inaintea fetei Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Sa spalam pacatele noastre cu sangele nostru!”.
In urma acestor cuvinte, sultanul a poruncit sa fie taiate capetele copiilor domnitorului. Primul cap retezat a fost al lui Constantin, fiul cel mare. Au urmat capetele lui Stefan si Radu. Cand a sosit randul lui Matei, baiatul cel mai mic, acesta a inceput sa planga. Tatal lui i-a poruncit sa se asemene fratilor sai. Copilul s-a indreptat spre jertfa fara retineri. Au urmat Ianache Vacarescu, bunul sfetnic al Brancoveanului si apoi domnitorul, care a batut o cruce mare si a spus: „Doamne, fie voia Ta!”.
Trupurile pescuite din Bosfor, redescoperite dupa doua secole!
Trupurile lor au fost aruncate in Bosfor. Au fost scoase de cativa crestini si ingropate in mare taina intr-o manastire din Halki, chiar langa Tarigrad. In vara anului 1720, Doamna Maria (Marica) a adus pe ascuns ramasitele domnitorului si le-a ingropat in Biserica Sfantul Gheorghe Nou din Bucuresti. A asezat peste mormant o piatra impodobita doar cu pajura tarii, fara nici o pisanie, iar deasupra a pus o candela de argint. Pornind intre altele, si de la inscriptia de pe aceasta candela (din 12 iunie 1720), Virgil Draghiceanu a facut in 1914 senzationala descoperire a mormantului voievodal („cea mai mare rasplata pentru modesta mea activitate de o viata”, ii scria el savantului Dimitrie Onciul). In jurul autenticitatii si paternitatii descoperirii s-au iscat pe atunci multe polemici si chiar procese, in care de partea lui Virgil Draghiceanu a fost inca de la inceput, printre multi altii, si marele Nicolae Iorga.
Pe 15 august 1992, Constantin Brancoveanu cu fiii sai si cu sfetnicul Ianache au fost declarati sfinti de catre Biserica Ortodoxa Romana. Sunt sarbatoriti pe 16 august pentru a nu coincide cu sarbatoarea Adormirii Maicii Domnului.

Preacuviosul Parintele nostru Maxim Marturisitorul

Sfântul Maxim a trait pe vremea raucredinciosului împarat Consta, nepotul lui Iraclie, si era filozof desavârsit. Împodobindu-se cu întelepciunea, toate avutiile sale lasându-le fratelui sau, s-a facut monah. Iar vazând cum crestea eresul monotelitilor (adica al celor ce marturisesc o singura voie în Domnul nostru Iisus Hristos), s-a aprins de dumnezeiasca râvna, si s-a dus la Roma, unde a înduplecat pe Sfântul Martin, papa, ca sa adune un Sinod local, si sa-i anatematizeze pe cei care cugetau acel eres, împreuna si pe începatorul lui.

Si a alcatuit Sfântul Martin si carti împotriva acelui eres. Iar împaratul fiind înstiintat de aceasta, a trimis ca sa-l aduca în cetatea Constantinopolului, si l-a înfatisat înaintea judecatii sale. Iar sfântul pe ereticii ce se adunasera acolo i-a rusinat cu cuvântul adevarului pe toti biruindu-i. Dupa aceasta a fost izgonit în Tracia, taindu-i-se mâna dreapta si limba. De acolo, împreuna cu doi ucenici ai sai a fost trimis în partile Laziei, însa si acolo cu Duhul lui Dumnezeu marturisea si scria; fiindca se spune ca dupa taierea limbii i s-a facut cu minune dumnezeiasca limba la loc si a vorbit curat cât a trait. Apoi, la adânci batrâneti, s-a dus catre Domnul. Iar pomenirea lui se face în ziua de 21 ianuarie.

Pe 13 august se face pomenirea mutarii moastelor Preacuviosului Parintelui nostru Maxim Marturisitorul.

sursa: calendar-ortodox.ro

Schimbarea la Fata a Domnului

Sa nu se laude deci Taborul mai mult decat Golgota, nici bucuria impotriva intristarii. Ci si Taborul si Golgota impreuna sa se veseleasca, si bucuria si suferinta prin Hristos sa se uneasca. Golgota, prin crucea durerii, ispaseste pe pamant pacatele oamenilor. Taborul, prin vapaia luminii de veci, rasplateste dincolo virtutile crestinilor. Caci pe pamant este locul ispitelor, al caderilor, al trudelor si al incercarilor, al rastignirii, al mortii si al invierii – iar dincolo este locul odihnei, al slavei si al vietii de veci.

Aceasta insa nu o intelegea Petru, si ca el nu o intelegem nici noi, oamenii. Dar o fericire necladita pe temelia suferintei nu dureaza decat o singura zi. Dornic de o asemenea fericire, omul se grabeste sa si-o faca cu mainile sale. Isi acopera gropile in cale, isi seamana flori in locul spinilor, niveleaza mormintele, presara in jur aromate, imbraca haine ispititoare, isi umple masa cu indestulare si ochii si buzele si inima cu tot felul de rele placeri. Si stand in pragul casei, isi spune grabit: sunt fericit.

Dar prin colturile casei intra inlauntru boala, suferinta, saracia si moartea, si indata palatul fericirii omenesti se risipeste, ca si turnul Babilonului. Iisus Hristos ne-a aratat o alta cale de urmat, care duce la fericirea vesnica, dincolo de mormant. Si aceasta cale este trairea cu adevarat a unei vieti crestinesti, ce se poate dobandi numai printr-o schimbare totala a comportarii noastre. Domnul nostru Iisus Hristos a venit sa schimbe fata lumii; sa ne schimbam deci si noi viata.

Sa lepadam ura, mania, rautatea, desfranarea, minciuna, betia, lenevirea si celelalte patimi. Sa ne facem oameni noi, plini de dragoste, bunatate, mila, plini de pacea unei adevarate trairi crestinesti.Si pentru o asemenea schimbare sufleteasca este nevoie sa mergem oare asa de departe, pana la Taborul Galileii? O, nu! Este prea greu pentru noi. Dar Mantuitorul nostru a inaltat pretutindeni cate un Tabor duhovnicesc. Acestea sunt sfintele biserici si inimile noastre. Pe aceste doua dumnezeiesti altare Iisus Hristos intotdeauna se jertfeste, Se rastigneste, ni Se daruieste, plin de bunatate, de dragoste, de lumina divina. (…)

Dar Dumnezeu Tatal ne-a poruncit pe muntele Tabor: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit (…) pe Acesta sa-L ascultati” (Matei 17, 5). Asadar, daca voim sa ne asculte Dumnezeu, trebuie sa-l ascultam si noi. Daca voim sa Se schimbe Dumnezeu spre mila, sa ne schimbam si noi spre dragoste si ascultare…

Arhimandrit Iachint Unciuleac

Părintele Serafim Rose: „Perspectiva ortodoxă asupra lumii” (fragment)

Viaţa noastră anormală de astăzi poate fi caracterizata ca fiind răsfăţată, ghiftuită. Din fragedă pruncie, copilul de azi este tratat, ca o regulă generală, drept un mic zeu sau o zeiţă în familie: toanele îi sunt ascultate, dorinţele împlinite; este înconjurat de jucării, distracţii, plăceri; nu este educat şi crescut conform principiilor stricte ale comportamentului creştin, ci lăsat să se dezvolte aşa cum tind dorinţele sale.

Este suficient ca el să spună „Vreau asta!” sau „N-o s-o fac!”, pentru ca părinţii săi îndatoritori să i se plece în faţa-i şi să îl lase să facă precum doreşte. Poate aceasta nu se întâmplă tot timpul în fiecare familie, dar se petrece suficient de des pentru a fi regula educaţiei contemporane a copiilor, şi chiar şi cei mai bine intenţionaţi părinţi nu scapă pe deplin acestei influenţe. Chiar dacă părinţii încearcă să îşi crească copiii cu stricteţe, cei din jurul lor încearcă să facă altceva. Trebuie ca ei să ia în consideraţie acest lucru, atunci când îşi educă copilul.

Când un astfel de copil devine adult, se înconjoară, în mod natural, cu aceleaşi lucruri cu care a fost obişnuit din copilărie: plăceri, distracţii şi jucării pentru cei mari. Viaţa lui devine o căutare continuă după „distracţie” care, apropo, este un cuvânt complet necunoscut în orice alt vocabular; în Rusia secolului al 19-lea sau în orice altă civilizaţie serioasă nu s-ar fi înţeles ce înseamnă acest cuvânt.

Viaţa este o căutare constantă după „distracţie”, care este atât de goală de orice înţeles serios, încât un vizitator din orice ţară a secolului al 19-lea, privind la programele noastre populare de televiziune, la parcurile de distracţii, la reclame, filme, muzică – la aproape orice aspect al culturii noastre de masă – ar crede că a nimerit într-un ţinut de imbecili care şi-au pierdut orice contact cu realitatea. Este un lucru pe care noi nu prea îl luăm adesea în consideraţie, deoarece trăim în societatea aceasta, luând-o aşa cum este.

Unii observatori recenţi ai vieţii noastre contemporane au numit tineretul de astăzi „generaţia eu” şi vremurile noastre „evul narcisismului”, caracterizat de veneraţia şi fascinaţia pentru sine care împiedică dezvoltarea unei vieţi normale. Alţii au vorbit de un univers de „plastic” sau de o lume de vis, în care atât de mulţi oameni trăiesc astăzi, incapabili să înfrunte ori să înţeleagă realitatea lumii ce îi înconjoară sau a problemelor din lăuntrul lor.

Apărut în „The Orthodox Word”
Vol. 18, Nr. 4 (105) iulie-august, 1982
Traducerea: Radu Hagiu

Taina prezentei

La chilia unui parinte cu o viata imbunatatita vine un ucenic mai cartitor, neofit in cele duhovnicesti, care, vazandu-l pe avva tacut, sezand pe un scaun, cu capul plecat si ochii abia deschisi, il intreaba: „Tot singur, parinte?” Avva isi ridica privirea, il fixeaza atent pe ucenic si ii raspunde: „Sunt singur acum ca ai venit tu, dar nu eram pana sa sosesti.”

sursa: CrestinOrtodox.Ro

Cine se aduna, se aseamana!

Nu exista stare pe loc a omului. Atat trupeste, cat si sufleteste, omul se schimba neincetat. Sufleteste, se curateste sau se murdareste neincetat, iar trupeste isi pastreaza sanatatea sau se imbolnaveste treptat. Cu fiece zi trecuta, omul se infrumuseteaza sau se urateste. Tineretea nu este neaparat frumoasa, iar batranetea nu este neaparat urata. Adesea intalnim tineri urati si batrani frumosi. Omul nu poate ramane deci neschimbat !

Aceste schimbari au loc atat in locuirea impreuna cu altii, cat si in petrecerea in singuratate. Numai ca, in singuratate stand, omul vietuieste mai mult cu Dumnezeu, decat cu oamenii, lucru ce duce la o asemanare tot mai mare a omului cu Cel Bun. In singuratate insa nu ajung sa vietuiasca insa decat numai o parte dintre noi, in mare parte calugari. Cat despre restul dintre noi, locuirea la un loc, impreuna cu ceilalti, nu poate fi ocolita.

Dumnezeu ne-a creat pentru comuniune. Orice am face, nu putem anula tendinta de comuniune, atat de adanc sadita in fiinta noastra. Fiecare om are nevoie deci de un altul, cat de cat asemanator lui, care sa il sprijine in ceea ce gandeste, doreste si face.

[…]

Teodor Danalache

articol integral aici…

Albinele şi Icoanele. Dragostea sfinţilor pentru animale şi dragostea animalelor pentru sfinţi

În regiunea Kapandriti, din preajma Atenei, se petrece un lucru minunat. În urmă cu zece ani, un evlavios apicultor, pe nume Isidor Ţiminis, s-a gândit să introducă într-unul din stupii săi o icoană cu Răstignirea Domnului.

Deschizând stupul, la puţin timp după aceea, a constatat cu uimire că albinele au arătat respect şi evlavie faţă de icoană, pe care au „brodat-o” cu ceară, lăsând neacoperite chipul şi trupul Domnului.

De atunci, în fiecare primăvară, acesta introduce în stupii săi icoane cu Mântuitorul, cu Maica Domnului sau cu sfinţi, iar rezultatul este mereu acelaşi. Cândva i s-a dus o piesă lucrată manual, la o mănăstire de maici, reprezentând dealul Golgotei cu cele trei cruci.

Albinele au „brodat” cu ceară întreaga suprafaţă a compoziţiei, lăsând a se percepe clar crucea Mântuitorului şi cea a tâlharului din dreapta Sa, în timp ce crucea tâlharului din stânga au acoperit-o cu un strat gros de ceară.

Ultima dată i-am dus şi noi o icoană a Sfântului Întâi Mare Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, al cărui nume îl poartă şi umila noastră editură. După cum veţi constata şi din fotografia pe care o publicăm aici, albinele au înveşmântat întreaga icoană în ceară, lăsând neacoperite chipul şi trupul Sfântului.

Din nota introductivă a cărţii „Dragostea sfinţilor pentru animale şi dragostea animalelor pentru sfinţi”, Monahul Simon, needitată în limba română.

Traducere din limba greacă: Elena Dinu

Sursa: Financiarul.ro

Sfintii si animalele

Stiinta moderna defineste relatia dintre om si animale ca fiind una extrem de complexa. Din aceasta perspectiva, animalele sunt considerate fiinte cu care putem avea relatii sociale. Manifestam simpatie si afectiune fata de acestea insa, in acelasi timp, le exploatam pentru beneficiul nostru, pentru companie, sport sau hrana. Acestea sunt deopotriva „persoane” si „lucruri”, prieteni si hrana. Comunicam cu animalele, dar, de asemenea, le ucidem si ne hranim cu ele.

Mai mult, exista un conflict intre simpatia noastra fata de unele animale si teama de altele. Un alt paradox privitor la aceasta relatie este creat chiar de formele denaturate ale ei, pe de-o parte, de dragostea excesiva fata de animale, idolatrizarea acestora, iar pe de alta, de lipsa totala a ei, concretizata in adevarate dezastre ecologice.

Pentru un crestin relatia dintre om si animale, devine cu atat mai complexa si mai bogata, atunci cand este inteleasa si traita din perspectiva adevarului revelat cuprins in Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie si, mai ales, din perspectiva modului in care au trait-o si o traiesc sfintii. In relatia dintre sfant si animale toate aceste contradictii si conflicte dispar deoarece in el se manifesta dragostea curata si inflacarata nu numai pentru Dumnezeu si semeni, ci pentru intreaga faptura, purtatoare a unei rationalitati dumnezeiesti.

Despre delicatetea sfantului, parintele Dumitru Staniloae spune ca „se rasfrange chiar si asupra animalelor si a lucrurilor, pentru ca in tot si in toate el vede un dar al iubirii lui Dumnezeu si pentru ca nu vrea sa raneasca aceasta iubire tratand aceste daruri cu ne­pasare si indiferenta. El respecta pe fiecare om si fiecare lucru si daca un om sau chiar un animal sufera, el le arata o compasiune profunda.”

Articol integral aici…