Arhiva categoriei: Pr. Rafail Noica

„…sa devenim ca Dumnezeu”

“Cand invatatorul de lege, care stia bine legea, Il intreaba, ispitind pe Domnul, care este cea dintai porunca, Domnul a zis: “sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau…” si S-a grabit sa dea si a doua porunca – nu a fost intrebat pentru a doua, dar de la Sine a spus-o – “sa iubesti pe aproapele ca insuti pe tine”. Si a adaugat: “de aceste doua porunci atarna toata Legea si Proorocii”. Prin asta putem sa vedem ca orisice vrem sa intelegem in gandirea noastra duhovniceasca, in intelegerea noastra teologica, daca nu stim sa raportam la aceste doua porunci, inseamna ca… inca nu am inteles.

Intotdeauna trebuie sa ne nevoim – asta pentru noi este o nevointa – sa ne amintim de dragostea de Dumnezeu si de dragostea de aproapele. Si pentru ce? Porunca lui Dumnezeu nu este atat porunca ce trebuie sa facem, cat o descoperire cine este Dumnezeu, fiindca Dumnezeu ne da ca porunca chipul Lui, ca intr-acel chip sa ne asemanam. Noi din fire purtam chip dumnezeiesc, ca zice ca “a facut pe om chipul si asemanarea lui Dumnezeu“, dar asemanarea a ramas in libertatea noastra, printr-un continuu dialog cu Facatorul nostru, sa o insusim. Chipul il avem, dar asemanarea ramane in libertatea noastra, sa ne-o insusim. Libertatea noastra ca alegere, nu ca putere, ca numai Dumnezeu ne poate da puterea sa devenim ca Dumnezeu, dar alegerea trebuie sa fie a noastra si pentru alegerea noastra trebuie sa cerem de la Dumnezeu ceea ce este cu neputinta omului, adica… sa devenim ca Dumnezeu.

Ce vreau sa zic prin asta? Daca Dumnezeu a dat ca prima porunca: sa ne amintim de porunca sa iubim pe Dumnezeu, asta nu inseamna nimic altceva decat ca Dumnezeu ne iubeste pe noi asa cum ne-a poruncit noua sa-L iubim pe El. Si daca ne spune sa ne iubim pe aproapele ca insuti pre sine, inseamna ca asa iubeste Tatal pe Fiul si pe Duhul Sfant, si Fiul pe Tatal si pe Duhul Sfant, si Duhul Sfant pe Tatal si pe Fiul, si pe noi ne face ca in dragostea fata de aproapele sa devenim – in sfarsitul nevointei noastre si cand trecem in vesnicie – precum este Dumnezeu Unul in Trei Persoane, si noi intr-un numar nesfarsit de persoane, incepand cu Adam cel dintai zidit pana la cel mai de pe urma, sa devenim si noi un Om, fiindca porunca lui Dumnezeu nu este porunca morala – sa devenim oameni ceva mai buni – ci porunca lui Dumnezeu, ca descoperire a [ceea] ce este Dumnezeu, este si energie pentru noi, pentru ca sa devenim acele ce ne sunt poruncite.

Pr. Rafail Noica

sursa: rafailnoica.wordpress.com

Constantin Noica si Pr. Rafail Noica

Călugărul Rafail Noica, băiatul lui Constantin Noica, s-a rupt de cele lumeşti şi a ales să trăiască, acum 17 ani, pe o culme domoală a Apusenilor, la capătul unui drum prăfuit ce şerpuieşte printre casele singuratice ale moţilor din satul Lăzeşti (judeţul Alba). Sus, la lumină, se aud doar câinii ce apără teritoriul interzis al stăpânului lor, apropiat de Dumnezeu prin rugăciune, credinţă şi har.
În 1993, Rafail Noica s-a retras în munţii Apuseni, izolându-se într-o sihăstrie din satul Lăzeşti. Părintele coboară la oraş doar în rarele ocazii în care mai susţine conferinţe la Alba Iulia sau la Bucureşti.


Casa Parintelui Rafail

Băiatul lui Constantin Noica, Rafail, s-a născut în 1942 şi a părăsit România la vârsta de 13 ani, alături de mama sa englezoaică, Wendy Muston, şi de sora sa, Alexandra. Ajuns în Marea Britanie, tânărul Răzvan, numele de botez al lui Rafail, a încearcat să se apropie de mai multe culte religioase, trecând, pe rând, la anglicani, penticostali, baptişti şi protestanţi. Întâlnirea decisivă a vieţii băiatului lui Constantin Noica a fost cea cu părintele Sofronie, povăţuitorul duhovnicesc al mănăstirii ortodoxe din Essex, cel care l-a inspirat, în 1961, când avea 19 ani, să treacă la ortodoxie.

În 1965 a devenit călugăr, cu numele de Rafail, la mânăstirea din Essex, dar în 1993 s-a întors în România, iniţial pentru o scurtă vizită. A ajuns însă în munţii Apuseni, unde a decis să rămână definitiv într-o sihăstrie îndepărtată din satul Lăzeşti.



 

Constantin Noica – condamnat de comunişti la 25 de ani de muncă silnică



Filosof, eseist, publicist şi scriitor de mare anvergură, Constantin Noica s-a născut pe 12 iulie 1909, la Vităneşti, Teleorman, şi a încetat din viaţă pe 4 decembrie 1987, la Păltiniş. A terminat în 1931 Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti, iar în 1938 a plecat la Paris cu bursă. Între 1949 şi 1958 a avut domiciliu obligatoriu la Câmpulung Muscel, după care a fost arestat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, plus confiscarea averii, fiind acuzat de ostilitate faţă de regim şi “relaţii ilicite cu străinii”.

A executat doar şase ani şi a fost eliberat în 1964. S-a stabilit în Bucureşti, unde s-a angajat cercetător la Centrul de Logică, în locuinţa sa desfăşurându-se seminarii pe marginea filosofiei universale. Din 1975, s-a mutat la Păltiniş, lângă Sibiu, casa filosofului devenind loc de pelerinaj şi inspiraţie pentru discipolii săi, cum ar fi Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu. A fost înmormântat pe 6 decembrie 1987, în curtea Schitului Păltiniş, la dorinţa sa expresă.

Constantin Noica – Scrisoare către Rafail

“Scrisoare către Rafail” a apărut acum 42 de ani, în revista “Prodromos”, numărul 8-9 din 1968, editată în Germania şi în Franţa, şi cuprinde mesajul emoţionant al lui Constantin Noica adresat fiului său, în momentul în care Rafail s-a călugărit.

“Ce poate fi în lumea voastră, dragul meu, că te-ai gândit să pleci din ea? Şi sunt mulţi – mi se spune – care se despart de ea, chiar dacă nu intră în ordin, ca tine. V-a mâhnit peste măsură lumea de azi? Aţi găsit că o puteţi sluji de dincolo de ea? (…) În limba ta există o vorbă a trecutului care-mi pare, într-un fel, mai adevărată astăzi decât oricare alta.

Este cea a lui Augustin, “iubeşte şi fă ce vrei”. Căci dacă iubeşti cu adevărat – s-a spus – nu mai faci aceea ce vrei, doar ce trebuie. Poate că lumea de azi e uneori smintită pentru că a despărţit pe «fă ce vrei» de «iubeşte». Ea şi-a luat toate libertăţile şi face tot ce-i place, dar nu iubeşte întotdeauna. (…) S-a sfârşit cu lumea aproapelui; este o lume a departelui nostru, cea în care trăim şi se va trăi. Nu e o întâmplare că eu însumi îţi scriu de departe, dragul meu, şi că-ţi scriu pe departe, nu de-a dreptul, ca şi cum ai fi pentru mine doar unul din Rafailii lumii.

Dar nu te dezaprob şi nu i-aş dezaproba nici pe ceilalţi, chiar dacă ar fi oaste şi biserică, iar nu singurateci. Nu vă dezaprob, chiar dacă m-aş teme că trăiţi într- o lume gata făcută – şi care nu mai are ce face. (…) Eu nu am a-ţi da lecţii. Spre capătul vieţii, văd că nu ştiu mai nimic. Dar când mă uit îndărăt, văd că e ceva sigur până şi într-o viaţă ca a mea: e bucuria. N-am avut dreptate decât atunci când m-am bucurat. Omul e fiinţa care jubilează. Omul a făcut bucuria, şi a văzut că era bună. (…) Şi-ţi spun numai: bucură-te şi fă ce vrei!

sursa: libertatea.ro

Cuvant intru nadejde

Traim vremi de mare apostazie, si nori grei intuneca acuma zarile. Parintele meu duhovnic, Staretul Sofronie, a fost ucenicul Sfantului Siluan Athonitul, care a primit cuvant de la Dumnezeu, pentru vremile noastre: “Tine-ti mintea in iad, si nu deznadajdui”. Este ceea ce este important, parte din viata noastra, chiar daca noi nu ne dam seama. Undeva, nu ne dam seama ca avem toti lucrarea pe care Domnul ne-a pus-o inainte.

Si pana aici avem partea aceea a cuvantului dat Sfantului Siluan “Tine-ti mintea in iad”. Sa nu ne inchipuim altceva, nu inchipuindu-ne, nu incercand si noi sa ne inchipuim ca vom putea strabate. Cea mai importanta parte a cuvantului dat Sfantului Siluan este “si nu deznadajdui”. De ce? Daca ne apucam in vremile noastre sa citim Apocalipsa, vedem ca Dumnezeu stie felul cum sunt programate evenimentele. Daca Dumnezeu a lasat lumea sa ajunga pana aici, inseamna ca stie El ce face, si toate sunt randuite. Noi – sa nu cadem din voia lui Dumnezeu, din Invierea lui Hristos.

Pr. Rafail Noica

Cultura Duhului – Pr. Rafail Noica

Iar acum – Cultura. Cum am putea defini noi cultura? Am auzit și în Apus și aici, în România, mulți oameni care, vrând să trăiască bine, să trăiască o viață dreaptă să zicem, au fost șocați că sub numele de cultură astăzi, în veacul nostru, se includ tot felul de perversiuni, până la desfrânări și altele, tot ce-și poate închipui omul. Aș zice că are dreptate acest cuvânt: până la urmă cultura este ceva ce cultivăm. Dar atenție, fiindcă ce cultivăm, asta și devenim.

Cultura este orice cultivăm. Și cultivarea pământului este cultura. Și cultivarea păcatului este o cultură, smintită, dar cultură. Dumnezeu acum ne cheamă să cultivăm în noi cele ce sunt ale vieții; Dumnezeu Care L-a făcut pe om, Care știe din ce este făcut omul, Care singur știe unde este năzuința adevărată a omului; Dumnezeu Care vede pe om deznădăjduit, căutând viața acolo unde se vede îngropat în tot felul de morți – și până la urma Moartea – și căutând viața smintit, în orice i se pare lui a fi împlinire sau plăcere. Dar Dumnezeu, tainic, știe unde năzuiește inima omului, și la acea năzuința răspunde prin cuvântul Lui. Și, Cuvântul lui Dumnezeu – Dumnezeu ne invită să-L facem cultura noastră.

Dar Dumnezeu nu este unul care lucrează cu informație. Mulți gânditori, filosofi, oameni de știință pun întrebări multor oameni de-ai Bisericii, să zicem: „De ce n-aveți o doctrină pentru..,” nu știu ce să spun, să zicem: „Ce se întâmplă cu copiii care mor nebotezați..” sau mai știu eu ce.

Biserica – și aș zice cultura Bisericii – nu ține a ne informa pentru orice. Dumnezeu, prin Biserica, ține a împărtăși omului. Împărtășind omului ceva din viața Lui, dacă omul primește, poate să meargă mai departe, fiindcă, cum scrie în Psalmi, „Adânc cheamă către adânc.” Omul adâncindu-se, descoperind adâncurile tainelor lui Dumnezeu, caută mai departe, și merge mai departe; merge nu „studiind,” ci trăind merge până unde, într-o bună zi, va și ști toate câte știe Dumnezeu.

Mai mult aici…

Ortodoxia nu este altceva decat firea omului!

Eu zic asa: noi, daca vrem sa aparam Ortodoxia, sa stim ce aparam! Am zis de multe ori un lucru pe care l-am trait pe viu: Ortodoxia nu este altceva decat firea omului! Nu este o denominatie cum se zice in Apus, nu este o confesiune intre altele, nu este o filosofie intre altele. Ortodoxia nu se defineste prin separare de alte filosofii, Ortodoxia este insusi acel lucru pe care il cauta omul dintru inceput si-l va cauta pana in sfarsit. Asta este ce nu trebuie sa pierdem! Daca Cuvantul care s-a dat, Cuvantul mantuirii, a trebuit sa fie dat de Dumnezeu Insusi intrupat in conditiile noastre, prin jertfa pe care a suferit-o acest Cuvant al lui Dumnezeu, apai se cade, din nepasare sau din nestiinta, sa pierdem insusi intelesul acestui Cuvant, care este mantuirea?

Pr. Rafail Noica