Arhiva categoriei: Autori

Dam pamant si primim in schimb cer

Dam pamant si primim in schimb cer. Facem schimb, dand materie si primind duh. Orice sudoare, orice durere, orice nevointa pentru Dumnezeu este ca un schimb de valuta. Ti se ia sange si ti se insufla duh. Harul acesta creste atat cat poate omul sa cuprinda, in functie de marimea vasului. Se cheama har al „faptei” sau har curatitor. „Fapta” este urmata de „luminare”. Acesta este al doilea stadiu. Harul luminator.

Adica, dupa ce a fost instruit bine de harul „faptei” (sau curatitor) si cade si se ridica de nenumarate ori, cel care se nevoieste primeste luminarea cunostintei, claritatea mintii, care vede astfel adevarul. Vede lucrurile in natura lor adevarata, fara mestesug, fara stiinta si fara rationamentele omenesti. Fiecare lucru sta firesc la locul lui, in adevarul lui. Dar pana ajunge aici, trece prin multe alte experiente si prin dureroase schimbari. Cand ajunge aici insa, gaseste pacea gandurilor si repaus, odihna din partea ispitelor.

Gheron Iosif Marturii din viata monahala

„Dacă Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele”

Sufletul unui om care s-a deşteptat şi s-a pocăit e ca un nou-născut. Adu-ţi aminte cum i-a vorbit Hristos lui Nicodim despre naşterea din nou a omului. Sufletul nou-născut are nevoie şi să fie hrănit cu învăţătura lui Hristos, şi să se curăţească prin post şi rugăciune, şi să se încălzească prin dragostea faţă de Ziditorul său, şi să se păzescă cu luare-aminte prin controlul gândurilor şi al dorinţelor de toate săgeţile şi pieirile.

Nu ne-a vestit oare, Mântuitorul prin apostolii Săi: dacă Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele ? Nu a zis: păziţi o poruncă, ci: păziţi poruncile, adică pe toate. Iar poruncile lui Hristos privesc ostenelile noastre pentru propriul suflet. Nu o singură osteneală, ci multe osteneli.

Tu eşti pomicultor cunoscut. Câte osteneli nu îţi dai pentru un singur pom? Şi pe nici unul nu îl lăsăm. Şi atunci, cum să lăsăm noi fie şi o singură osteneală pentru sufletul nostru, singura noastră avere pe care mormântul nesătul nu o înghite ?

Iată, tu ai găsit de cuviinţă că pentru sufletul tău era de trebuinţă şi un pelerinaj la Ierusalim. Aceasta nu este o poruncă răspicată a lui Dumnezeu, şi totuşi tu, din dragoste faţă de Domnul tău şi pentru sufletul tău, ai luat asupră-ţi şi osteneala aceasta. Şi atunci, cum să trecem peste o poruncă răspicată a Mântuitorului nostru ca peste un lucru de mică însemnătate? Pace ţie şi bucurie de la Domnul!

Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, Editura Sophia, Bucureşti, 2002,  pp. 32-33

sursa: doxologia.ro

Cand voi ajunge la dumnezeiasca Ta vedere?

Asadar, este mai intai frica de Dumnezeu, credinta, ascultarea desavarsita, lepadarea de sine, si apoi vin toate celelalte. Astfel, omul ajunge la dragostea desavarsita si la nepatimire. Ajunge la starea de a nu mai umbla in nici un fel raul in mintea sa si de a striga din adanc: „Insetat este sufletul meu dupa Tine, Dumnezeul meu! Cand voi vedea si cand voi ajunge la dumnezeiasca Ta vedere?”
[…]
Toate acestea le-am trait eu. Am gustat din fructul lor si am aflat cat este de dulce! Nu am aflat mai mare odihna decat aceea pe care ti-o da ascultarea desavarsita.
[…]
Lucrati acum, cat sunteti tineri, pentru a culege roadele nepatimirii la batranete. Nu lucrati numai la batranete. Daca va straduiti, in douazeci de ani veti vedea ceea ce va spun eu acum. Iar daca nu va straduiti, chiar varsta lui Matusalem daca veti trai, tot nu veti ajunge sa va bucurati de aceste daruri duhovnicesti.

Gheron Iosif Marturii din viata monahala

Iata, ai invatat ca esti pamant, sarac si gol

Iata, ai invatat ca esti pamant, sarac si gol. Acum cere de la Cel ce poate sa rezideasca firea, sa te imbogateasca. Si fie ca iti daruieste putin, fie ca iti daruieste mult, fii recunoscator binefacatorului tau. Si nu ravni la cele straine ca la ale tale. Cu suferinta si cu lacrimi vei primi harul. Si iarasi cu lacrimi de bucurie si cu multumiri, cu frica de Dumnezeu vei reusi sa-l pastrezi. Cu caldura si zel este atras, in timp ce cu raceala si nepurtare de grija se pierde.

Nimic mai mult nu-ti cere Hristos pentru ca sa-ti dea darurile Sale cele sfinte, decat sa recunosti ca tot ceea ce este bun este al Lui. Si sa compatimesti pe cel care nu are. Sa nu-l judeci pentru faptul ca nu are: ca este pacatos, viclean, guraliv, hot, desfranat, pervers sau mincinos. Daca dobandesti aceasta cunostinta n-ai sa mai judeci niciodata pe nimeni, chiar daca ai sa-l vezi ca pacatuieste de moarte, deoarece ai sa spui imediat: „Hristoase, nu are harul Tau, de aceea pacatuieste. Daca pleci si de la mine si eu voi savarsi fapte si mai rele. Daca nu cad, nu cad pentru ca ma tii Tu.”.

Gheron Iosif Marturii din viata monahala

Duhul se roagă în cei ce L-au primit

Apostolul Pavel ne învaţă că Duhul se roagă în cei ce L-au primit si, fireşte, nu Se roagă singur, ci dând imbold năzuinţei duhului omenesc de a se ruga lui Dumnezeu: si iată că avem aici rugăciunea mişcată de Duhul Sfânt.

Aceasta însă este treapta de sus a rugăciunii. Calea către această treaptă este, pentru cei ce caută curăţirea şi sfinţirea, nevoinţa întru rugăciune, însingurarea, noaptea sunt cele mai prielnice împrejurări pentru această nevoinţă; iar nevoinţa în sine stă în multe îngenunchieri însoţite de suspinări ale inimii. Ostenește-te iar şi iar, izgonind orişice lenevie. Domnul se va milostivi de tine și îţi va da duhul rugăciunii, care va începe să lucreze în tine ca răsuflarea în trup. Pune început! Iată acum vremea bineprimită.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, 2011, p. 22)

sursa: doxologia.ro

„Domnul ne-a poruncit sa purtam dusmanie doar împotriva sarpelui”

Nu trebuie sa judecam pe nimeni, chiar daca l-am vedea cu proprii nostri ochi gresind sau petrecând în continua încalcare a poruncilor lui Dumnezeu, dupa cum spune Sfânta Scriptura: „Nu judecati, ca sa nu fiti judecati” (Matei 7,1). „Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere ca să-l facă să stea.” (Rom. 14,4). Cu mult mai bine este sa ne amintim de cuvintele apostolului: „Cui i se pare ca sta sa ia seama sa nu cada” (I Cor. 10, 12), fiindca nu se stie câta vreme vom putea ramâne în fapta cea buna, dupa cum spune prorocul cel instruit din propria sa experienta:

„Iar eu am zis întru îndestularea mea: „Nu mă voi clătina în veac!” Doamne, întru voia Ta, dat-ai frumuseţii mele putere; dar când ţi-ai întors faţa Ta, eu m-am tulburat.” (Ps. 29, 6-7). Domnul ne-a poruncit sa purtam dusmanie doar împotriva sarpelui, adica împotrica aceluia care dintru început a înselat pe om si l-a izgonit din rai, împotriva diavolului. Ne-a poruncit sa purtam dusmanie împotriva duhurilor celor necurate ale desfrânarii si a tuturor faptelor rusinoase, care seamana în cugete necurate si întinate.

Sfantul Serafim de Sarov

sursa: serafimdesarov.trei.ro

Prin pocăinţă totul se repară

Dacă te loveşte o nenorocire, nu te lăsa abătut, ci adu-ţi aminte că Domnul se uită la tine cu milă şi nu primi gândul: „Oare se va mai uita Domnul la mine când eu îl întristez?”, pentru că Domnul este prin fire milă, ci întoarce-te cu credinţă la Dumnezeu şi spune ca şi fiul cel risipitor din Evanghelie: „Nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău” [Lc 15, 21], şi vei vedea atunci cât eşti de drag Tatălui şi în sufletul tău va fi atunci o negrăită bucurie.

Oamenii nu învaţă smerenia şi pentru mândria lor nu pot primi harul Duhului Sfânt şi de aceea lumea întreagă suferă. Dar dacă oamenii ar cunoaşte pe Domnul şi ar şti cât de milostiv, smerit şi blând este, într-un singur ceas s-ar schimba faţa întregii lumi şi în toţi şi în toate ar fi o mare bucurie şi iubire. Domnul Cel Milostiv ne-a dat pocăinţa şi prin pocăinţă totul se repară. Prin pocăinţă câştigăm iertarea păcatelor; pentru pocăinţă vine harul Duhului Sfânt, şi astfel cunoaştem pe Domnul.

Dacă cineva a pierdut pacea şi suferă, să se pocăiască şi Domnul îi va da pacea Sa.

Cuv. Siluan Athonitul – Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei

Arhimandritul Sofronie Saharov şi Lumina necreată

Despre Focul care arde patimile şi purifică în Lumina care luminează, există un pasaj legat de o întâmplare pe care părintele Sofronie o va trăi în 1924. În ajunul Sfintelor Paşti, după Sfânta Împărtăşanie, Dumnezeu îl cercetează în sfârşit şi îi dă să contemple lumina necreată a Împărăţiei Sale. „Am perceput-o ca pe o atingere a veşniciei divine de duhul meu. Dulce, plină de pace şi de iubire, această lumină a rămas cu mine timp de trei zile. Ea a alungat întunecimile neantului care se ridica înaintea mea. Reînviam şi, odată cu aceasta, în mine şi cu mine, lumea întreagă reînvia. Singura înrobire adevărată este cea a păcatului. Singura libertate adevărată este cea a reînvierii în Dumnezeu”.

Legată de cunoaşterea sa practică a misticii orientale, această experienţă a Luminii necreate, pe care nu va înceta să o aprofundeze, îi va da părintelui Sofronie o viziune pătrunzătoare a diferitelor moduri de contemplare, divină, umană sau demonică. Discernământul său îl va face, încă de la instalarea sa în Occident, un interlocutor privilegiat al multor aventurieri ai spiritului. Nimeni n-a arătat mai bine decât el iluziile şi pericolele anumitor forme de gnoză şi de mistică naturală, fondate pe metodele psihotehnice: confuzia între Lumina necreată (care vine de la Dumnezeu) şi lumina creată de intelect (care nu este decât reflexul ei), autoîndumnezeirea prin identificarea naturii umane cu cea a lui Dumnezeu, liniştirea interioară care nu este adesea decât o formă de chietism, incompatibilitatea între meditaţie (ca destindere) şi rugăciune (ca tensiune extremă), dizolvarea persoanei umane în „oceanul imuabil al absolutului impersonal”. Pentru părintele Sofronie, „vederea luminii necreate este indisolubil legată de credinţa în dumnezeirea lui Iisus Hristos”. Din ea decurge şi tot ea o confirmă. Sunt mulţi budişti şi alţi gnostici pe care Hristos i-a convertit în timpul întâlnirilor acestora cu părintele Sofronie.

În mod evident, Paştele din 1924, a marcat o întorsătură pentru părintele Sofronie. Duhul Sfânt, cum spunea părintele, „a vărsat în inima sa o inspiraţie care nu-l va mai părăsi deloc”. Aceasta i-a dat o „îndrăzneală nebună”, necesară pentru a fi creştin. Din acest moment începea o nouă viaţă. El se cufundă întru totul în rugăciune, pe care o vede ca „întâlnirea vie a persoanei noastre create cu Persoana divină”. Se vede pus în faţa unei alegeri radicale: ori înfierea părintească a lui Dumnezeu Tatăl, ori întunecimile nefiinţei. „Nu există cale de mijloc”, spunea el. În inima sa, o luptă îngrozitoare opune iubirea sa faţă de Dumnezeu cu pasiunea sa pentru artă, care „îl stăpâneşte ca pe un sclav”. După luni de sfâşiere interioară, aşa cum Avraam s-a decis să sacrifice ceea ce avea mai drag, abandonează pictura.

sursa: rafailnoica.wordpress.com

„intrerupere a rugaciunii”

Acum sa va explic ce inseamna expresia ” intrerupere a rugaciunii „, atunci cand harul se inmulteste in om. Harul faptuirii este ca transparenta stelelor, cel al luminarii ca luna plina, iar cel al vederii dumnezeiesti al desavarsirii, ca soarele de amiaza strabatand orizontul. In aceste trei categorii au impartit Parintii petrecerea cea duhovniceasca. Deci, cand harul se inmulteste in om si acesta cunoaste toate cele scrise, ajunge, asa cum am spus, la o mare simplitate.

Mintea lui se largeste, dobandind o mare cuprindere. Si asa cum ai gustat din picatura aceea de har, care ti-a adus bucurie multa si desfatare sufleteasca, la fel vine iarasi, cand mintea sta la rugaciune. Dar mult, ca suflare lina, ca boare bine mirositoare, si se revarsa in tot trupul. Atunci rugaciunea se intrerupe. Inceteaza madularele orice miscare. Numai mintea vede in lumina cea neapropiata. Atunci se uneste omul cu Dumnezeu. Omul nu mai poate sa se distinga pe sine, precum fierul inrosit. Inainte de a fi introdus in foc, el se numeste fier.

Cand se aprinde si se inroseste, devine una cu focul. Sau ca ceara, care atunci cand se apropie de foc se topeste si se transforma in foc si nu poate sa-si mai pastreze firea sa. Numai dupa ce trece vederea dumnezeiasca (theoria), omul revine iarasi la firea sa. In timpul vederii celei dumnezeiesti este altceva, pentru ca isi trage izvorul din altceva. Se uneste intru totul cu Dumnezeu. Nu mai simte nici ca are trup si nici chilie. Este ca un meteorit. Urca la cer fara trup ! Cu adevarat mare este taina aceasta. Deoarece omul vede ceea ce limba nu poate sa spuna.

Si dupa ce trece aceasta vedere dumnezeiasca, se afla intr-o stare de asa smerenie incat plange ca un copil mic, mirandu-se cum de ii daruieste astfel de bunuri Domnul, din moment ce el insusi nu face nimic bun. Ajunge la o asemenea cunostinta de sine, incat daca il intrebi, crede cu adevarat ca este cel mai sarac si ca este nevrednic de aceasta viata. Si cu cat gandeste mai mult in acest fel, cu atat primeste mai mult din partea lui Dumnezeu. „Ajunge”, striga atunci la Dumnezeu. Si harul inca se mai inmulteste. Devine fiu al Imparatului.

Gheron Iosif „Marturii din viata monahala”

Atunci când lumea râde, lacrimile sfântului pogoară peste oameni milostivirea divină

Un sfânt, chiar şi cel mai izolat şi ascuns, “îmbrăcând goliciunea  pustiului”,  poartă  pe  umerii săi tot greul pământului şi noaptea păcatului, protejând astfel lumea de mânia lui Dumnezeu. Atunci când lumea râde, lacrimile sfântului pogoară peste oameni milostivirea divină. Înainte de a muri, un pustnic a rostit rugăciunea din urmă ca pe un amin menit să pecetluiască slujirea: “Fie ca toţi să se mântuiască, iar pămîntul să  cunoască  izbăvirea…”. Intrând în “comuniunea păcatului”, sfinţii îi trag pe toţi păcătoşii către “comuniunea sfinţilor”.

Paul Evdokimov – Iubirea nebuna a lui Dumnezeu