Arhiva categoriei: Autori

Dăruiţi-vă toată puterea lăuntrică binelui, adică lui Hristos

Nu ajungeţi sfinţi vânând răul. Lăsaţi răul. Să priviţi către Hristos, iar El vă va mântui. În loc să staţi în afara uşii şi să alungaţi răul, mai bine dispreţuiţi-l, nebăgându-l în seamă. Năvăleşte asupra voastră răul? Voi dăruiţi-vă toată puterea lăuntrică binelui, adică lui Hristos. Rugaţi-vă: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă.” Ştie El cum să vă miluiască, în ce chip. Şi când vă umpleţi de bine, nu vă mai întoarceţi spre rău. Deveniţi, prin harul lui Dumnezeu, buni. Unde să mai afle răul loc atunci? Se risipeşte!

Toate sunt cu putinţă împreună cu Hristos. Unde sunt osteneala şi strădania de a te face bun? Lucrurile sunt simple. Chemaţi-L pe Dumnezeu şi El va preface totul spre bine. Dacă-I daţi Lui inima voastră, nu va rămâne loc pentru celelalte. Când vă veţi îmbrăca în Hristos, nu veţi mai face nici o strădanie pentru virtute, căci v-o va da El. Vă apucă frica şi dezamăgirea? Întoarceţi-vă către Hristos. Iubiţi-L simplu, smerit, fără pretenţii, şi vă va izbăvi El Însuşi. Să vă întoarceţi la Hristos şi să spuneţi cu smerenie şi nădejde, ca şi Apostolul Pavel: Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia? (Rom. 7, 24). Vă veţi mişca, deci, către Hristos, iar El va veni îndată. Îndată va lucra harul Său.

Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele

sursa: doxologia.ro

Când vine Hristos în inimă, viaţa se schimbă

Când Îl afli pe Hristos, este de-ajuns, nu vrei nimic altceva, te linişteşti. Devii alt om. Trăieşti pretutindeni unde este Hristos. Trăieşti în stele, în nemărginire, în cer împreună cu îngerii, cu sfinţii, pe pământ împreună cu oamenii, cu animalele, cu toţi şi cu toate. Acolo unde există iubirea lui Hristos, singurătatea se risipeşte. Eşti liniştit, bucuros, plin. Nici melancolie, nici boală, nici apăsare, nici frământare, nici tristeţe, nici iad.

Hristos este în toate gândurile tale, în toate faptele tale. Ai harul şi poţi suferi toate pentru Hristos. Poţi chiar şi să pătimeşti pe nedrept. Să rabzi nedreptăţi pentru Hristos, ba chiar cu bucurie. Precum El a pătimit, tot aşa poţi şi tu să pătimeşti pe nedrept. L-ai ales pe Hristos ca să nu pătimeşti? Ce zice Apostolul Pavel? Mă bucur în pătimirile mele (Col. 1, 24). Aceasta este religia noastră. Să se deştepte sufletul şi să-L iubească pe Hristos, să devină sfânt. Să se predea numai dragostei dumnezeieşti. Aşa şi El îl va iubi.

Când vine Hristos în inimă, viaţa se schimbă. Hristos este totul. Cel ce trăieşte în Hristos, trăieşte lucruri despre care nu se vorbeşte, lucruri sfinte. Trăieşte în bucurie. Ele sunt adevărul. Le-au trăit oameni, asceţi din Sfântul Munte. Fără încetare, cu dor fierbinte şopteau rugăciunea: „Doamne Iisuse…”.

Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele

sursa: doxologia.ro

In schimbul harului, Dumnezeu iti trimite ispita

Ceri har de la Dumnezeu ? In schimbul harului iti trimite ispita. Nu rezisti luptei, cazi ? Nu-ti mai da adaos de har. Iarasi ceri ? Iarasi ispita. Iarasi infrangere ? Iarasi vei fi lipsit. Trebuie, deci, sa biruiesti. Opune rezistenta ispitei pana la moarte. Pana cazi ca si mort nu parasi lupta, si atunci striga de jos : ” Iisuse preadulce ! Nu te voi parasi. Raman nedespartit de Tine si pentru dragostea Ta imi dau sufletul pe campul de lupta ” . Si deodata se va arata pe campul de lupta Iisus si iti va spune : ” Sunt aici. Incinge-ti mijlocul tau si urmeaza-Mi Mie ! ” Tu, plin de lumina si de bucurie : ” Vai mie, jalnicul ! Vai mie nevrednicului si netrebnicului ! Auzul Tau am auzit mai intai, acum Te vad cu ochii mei ” Atunci te umpli de dragoste dumnezeiasca si arde sufletul tau ca si cel al lui Cleopa. Si in vreme de ispita nu mai parasesti imbracamintea pentru a fugi gol, ci ai sa rabzi in necazuri, gandind : asa cum a trecut o ispita si inca una, asa va trece si cea de acum.
[…]
De aceea, nu trebuie sa te indoiesti. Nu te teme de ispite. Chiar daca vei cadea de multe ori, scoala-te! Nu-ti pierde calmul tau. Nu deznadajdui. Sunt nori care vor trece.

Cuv. Gheron Iosif

Sf. Nectarie: „Chipul celui ce crede în Hristos”

Cât de frumos este chipul celui credincios! Ce minunată este bucuria lui! Frumuseţea lui tainică te atrage, iar expresia feţei lui mărturiseşte credinţa în Dumnezeu. Calmul şi pacea ce se pot vedea pe chipul său sunt o reflectare a păcii ce se găseşte în sufletul său, în inima sa liniştită şi netulburată de nimic. Bunătatea zugrăvită pe faţa celui credincios mărturiseşte despre curăţia conştiinţei sale.

El se înfăţişează ca un om care s-a lepădat de tirania grijii permanente pentru cele lumeşti, grijă ce produce suferinţă sufletului, iar credinţa sa statornică în Dumnezeu este viu exprimată de trăsăturile chipului său. Credinciosul adevărat se arată a fi un om fericit. Şi este fericit pentru că are certitudinea originii divine a credinţei sale şi este convins de adevărul ei. Dumnezeu, în chip tainic, îi vorbeşte inimii sale şi o umple de bucurie sfântă. Inima şi cugetul său sunt dăruite lui Dumnezeu. Inima sa se încălzeşte de focul iubirii pentru Dumnezeu iar sufletul său aleargă degrabă să se înalţe către El.

Credinciosul, rupând legăturile egoismului şi cercul strâmt al iubirii de sine, care nu-i permitea să vadă şi să acţioneze dincolo de sinele său, s-a scuturat şi s-a eliberat de tirania jugului şi a robiei generate de egoism. El a tăiat, prin smerenie, adorarea sinelui său. Liber de această legătură, poate străbate pământul întreg, spre oricare dintre punctele orizontului, oriunde îl cheamă iubirea faţă de aproapele. Nimic deja nu-l mai poate împiedica şi nimic nu-l mai poate influenţa. Nici plăcerile lumeşti care se scurg pururi asemenea unor râuri, nici atracţia către bunurile pământeşti.

Idolul egoismului a căzut şi s-a sfărâmat, jertfele, ofrandele, tămâia care se aduceau iniţial către acesta, acum se aduc numai către Dumnezeul iubirii, Singurul pe care din tot sufletul Îl iubeşte şi Îl adoră. Dedicat întreg, cu inima şi cu sufletul, Dumnezeului Celui Adevărat, Celui Viu, ignoră cele lumeşti iar pe cele trupeşti le micşorează (estompează); privirea lui se încordează spre a vedea pe Dumnezeu în timp ce inima lui neîncetat Îl invocă. Duhul său se dedică cunoaşterii operei Sale creatoare iar sufletul său îşi găseşte odihna în pronia divină a Creatorului.

Sf. Nectarie de Eghina

Sf. Ignatie Briancianinov: “Fărâmiturile ospăţului”

Viaţa pustnicească trebuie precedată de vieţuirea în mânăstire

Un începător nu poate suporta o activitate exclusiv spirituală. Prin activitatea spirituală noi intrăm în lumea spiritelor; de aceea călugării experimentaţi se retrag în singurătate. În lumea duhurilor, mai întâi spiritele căzute vin în întâmpinarea creştinului, căci prin sufletul lui, în virtutea căderii, le aparţine acestora. Trebuie urmărită buna orientare a voii libere refuzând orice târguiala cu spiritele căzute şi acceptând comuniunea cu Dumnezeu, comuniune care ni s-a acordat gratuit prin Mântuitorul.

Spiritele căzute îl strivesc fără dificultate pe cel ce intră în luptă cu ele fără a avea o experienţă şi o pregătire necesară, împlinirea poruncilor în sânul unei comunităţi îi aduc celui ce le practică o cunoştinţă experimentală, clară şi detaliată, a naturii umane în condiţia sa căzută şi a îngerilor căzuţi. Căci, ca urmare a căderii, omenirea a intrat în legătură cu îngerii căzuţi şi a fost situată dimpreună cu ei în categoria creaturilor condamnate, vrăjmaşe lui Dumnezeu, şi hărăzite a fi înghiţite în temniţele iadului.

Sfinţii părinţi afirmă: “cine vrea cu adevărat să fie mântuit trebuie să trăiască mai întâi în obşte, îndurând jigniri, lipsuri şi umilinţe, eliberându-se de stăpânirea simţurilor sale. Numai atunci se poate retrage într-o totală isihie, cum ne-a arătat în viaţa Sa Domnul nostru Iisus Hristos; căci El după ce le-a îndurat pe toate acestea S-a suit pe Cruce, act ce semnifică mortificarea cărnii şi a patimilor şi punctează intrarea într-o pace sfântă şi deplină (Varsanufie şi Ioan de Gaza).

Poţi fi sigur că vei progresa oriunde, fie într-o mănăstire de obşte, fie într-o mănăstire de sine, cu condiţia să te consacri studiului şi împlinirii poruncilor Evangheliei. Altfel, oriunde ai fi, vei rămâne fără progres şi exclus de la cunoaşterea duhovnicească; peste tot vei ajunge la o stare de orbire şi de dezordine morală, dacă vei neglija studierea şi împlinirea poruncilor.

sursa: arhiva-ortodoxa.info

Neincrederea de sine si speranta in Dumnezeu

Cum poate cineva sa stie ca lucreaza cu neincrederea de sine ori cu perfecta speranta in Dumnezeu?

Deseori unii cred ca n-au nici-o incredere intr-insii si ca toata nadejdea lor este numai in Dumnezeu. Totusi, in realitate nu-i asa. Ei sunt siguri de biruintele lor. Dar daca se intampla esecuri in treburile lor, se intristeaza de declin, exaspereaza. Dar nu se opresc aici ci socot ca in viitor vor fi in stare sa faca ceva mai bun. Acesta-i un indiciu sigur ca inainte de declinul lor au fost increzatori intr-insii iar nu in Dumnezeu.

Iar daca supararea si necazul lor este mare e evident ca s-au increzut intr-insii si foarte putin in Dumnezeu. Fiindca cel ce nu are incredere in sine si nadajduieste in Dumnezeu, cand se intampla de nu izbuteste in ceva, nu-i tare surprins nici intristat asa de mult. El intelege ca acest insucces vine peste dansul din cauza incapacitatii lui si a putinei nadejdi ce are in Dumnezeu. Mai ales nu se mai increde in sine si sporeste nadejdea in Dumnezeu. Nu mai asculta de pasiunile care sunt cauza caderii lui.

Sunt oameni care par virtuosi si duhovnicesti, dar cand cad in vreo nenorocire nu sunt in stare sa-si redobandeasca pacea. Daca, dorind sa scape de marile nenorociri venite asupra lor din cauza iubirii de ei insisi, alearga la Parintii duhovnicesti, au gasit leacul. De la dansii ei primesc mare putere sa lupte si sa sfarame stancile pacatului. Ei primesc forta impotriva lor insisi cu prea sfanta taina a Marturisirii si a Pocaintei.

Sf. Nicodim Aghioritul – Războiul nevăzut

Satisfacţia de a vorbi de rău pe alţii

Mi s-a întâmplat să întâlnesc şi să aud vorbind oameni, care se refe­reau perfid, cu o bucurie răutăcioasă la nişte „pete” din viaţa şi activitatea unor oameni de seamă şi chiar sfinţi şi care, pentru acele „pete” reale sau închipuite, defăimau toată viaţa acelor persoane, zicând de ele că ar fi fost făţarnice sau chiar că s-ar fi lepădat de Dumnezeu. Ei sunt gata să-şi susţină afirmaţiile cu fapte, numai că şi acestea sunt tot atât de obscure şi de îndoielnice ca şi obscurul, suspectul şi vicleanul lor suflet, care, cu o „pată” a altuia, păcat sau slăbiciune, vor să-şi asigure o falsă justificare propriilor lor fapte reprobabile.

Prin acestea însă nu se pot scuza nicicum, ci dim­potrivă, îşi aduc o şi mai mare osândă, fiindcă „văd paiul din ochiul fratelui” şi îl judecă, dar „bârna din ochiul lor – da, o ditamai bârnă – nu o iau în seamă” (cf. Matei 7, 3). Zice: acest părinte sau acesta s-a făcut vinovat de cutare sau cutare păcat. Ei, şi ce? E om, şi nu este om care să nu greşească. „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (1 Ioan 1, 8). Eşti tu, oare, fără de păcat? Dacă nu eşti, de ce arunci în fratele tău cu piatra osândirii?

Dacă aş începe să-ţi caut viaţa, „la bani mă­runţi”, raportând-o la cuvântul lui Dumnezeu, ţi-aş putea condamna şi eu păcatele, multe şi grele, cu propriile tale cuvinte. Aş putea să te învinuiesc de trufie, de îngâmfare, de necredinţă, de iubire de agonisire, de desfrânare, de tâlcuire anapoda a cuvântului lui Dumnezeu şi a poruncilor Sale, de ră­ceală în credinţă şi de câte altele. Ţi-aş găsi, poate, nu o singură „pată”, ci întreg trupul tău devenit o imensă pată neagră, fiindcă ochiul minţii tale este viclean.

Cât de mult mă scârbeşte această drăcească satisfacţie de păcatul altuia, această infernală strădanie de a demonstra păcatele, adevărate sau închipuite, ale omului! Şi când te gândeşti că cei cărora le place să se ocupe de aşa ceva îndrăznesc să susţină că o fac din respect şi că încearcă, prin toate mijloacele să îndeplinească porunca lui Dumnezeu despre iubirea aproape­lui! Despre ce iubire poate fi vorba când cauţi cu orice preţ să vezi şi să gă­seşti chiar şi la oamenii de seamă şi la sfinţi pete negre şi când, pentru un sin­gur păcat, cauţi să le ponegreşti toată viaţa, refuzând să li-l treci cu vederea, chiar şi atunci când ar fi cazul.

Uitat-aţi oare că dragostea „toate le rabdă” (1 Corinteni 13, 7)? Ce rău imens fac lor înşile şi altora aceşti viermi moraliza­tori! Ei fac să se surpe în conştiinţa multora respectul legitim faţă de anumite persoane, să li se întunece prestigiul, să nu mai poată fi luaţi drept exemplu de urmat, agită spiritele cu gând de osândă, îşi fac rău lor înşile, luând de la diavolul otrava judecării aproapelui. Frate! „Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere să-l facă, să stea” (Romani 14, 4).

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

sursa: ortodoxiatinerilor.ro

Despre blîndețe și asprime

http://savatie.files.wordpress.com/2010/10/christmoneychangers.jpg

De această dată mi-am propus să discutăm înțelesul cuvintelor „blînd” și „smerit” în contextul toleranței și corectitudinii politice promovate de lumea nouă în care am pășit. Reprezintă oare blîndețea și smerenia creștină o manifestare a toleranței în sensul ei nou și un temei al corectitudinii politice? Sau, altfel zis, reprezintă oare corectitudinea politică și toleranța de tip globalist o formă a blîndeții sau smereniei în sens creștin? Răspunsul la această întrebare se conține chiar în exemplul lui Hristos.

Din cuvintele „învățați de la Mine, că sînt blînd și smerit cu inima” trebuie să înțelegem că Hristos este măsura blîndeții și a smereniei spre care sîntem chemați să tindem. De asemenea înțelegem că blîndețea și smerenia nu exprimă un anumit tip de comportament exterior, ci sînt o stare a inimii. Din acest motiv nu trebuie să confundăm supunerea de rob, caracteristică omului constrîns de legi sau circumstanțe, cum ar fi pierderea locului de muncă sau a imaginii sociale, și starea omului liber, care este blînd și smerit în virtutea desăvîrșirii sale lăuntrice. Doar astfel trebuie să înțelegem îndîrjirea Sfinților Mucenici de a înfrunta neadevărul cu prețul vieții, rămînînd totodată smeriți și blînzi, asemenea lui Hristos.

Cel puțin o întîmplare din viața lui Hristos este greu de comentat prin prisma toleranței și corectitudinii moderne. Cel care este blîndețea însăși intră în templu cu un bici în mînă, răstoarnă tarabele și îi lovește pe cei care făceau comerț acolo. Protestanții au văzut în aceasta un argument împotriva vinderii lumînărilor în biserici și împotriva bogăției preoților. Poate fi acesta un motiv suficient pentru explicarea unei reacții atît de radicale din partea lui Hristos? Oare creșterea și vinderea porcilor, interzise iudeilor, nu puteau fi și ele tratate cu o biciuire? Sau vinderea porumbeilor era cel mai mare păcat săvîrșit de slujitorii templului? Sigur că nu! Însuși Hristos îi ceartă pe preoți și farisei că fac jurăminte false pe altar, iar lipsa de dragoste a slujitorilor tempului se vede clar în parabola samarineanului milostiv.

Prin urmare nu cred că simplul fapt de a vinde în templu a fost condamnat de Hristos, ci scopul cu care se făcea această vindere. Iar biciuirea și răsturnarea meselor exprimă un limbaj potrivit epocii, un limbaj propriu tuturor făpturilor, acela că pedeapsa era neapărat însoțită de gesturi exterioare, cum ar fi biciuirea sau lovirea cu bețe, pedepse practicate în Imperiul Roman, dar și peste tot în lume, la acea vreme. A nu aplica acest tratament însemna a diminua gravitatea încălcării comise.

Așadar, de ce a reacționat Hristos atît de dur împotriva vînzătorilor din Templu? Răspunsul Îl dă tot El: „Pentru că ați făcut din Casa Tatălui Meu peșteră de tîlhari!” Este un lucru știut că tîlharii nu cumpără, iar dacă vînd, vînd lucruri furate, prada tîlhăriei lor. Or, vînzătorii din templu vindeau porumbei și cele de trebuință la aducerea jertfelor, o afacere aparent cinstită. Nu cred că vreunul dintre ei fura porumbei pentru a-i vinde și din acest motiv să fie numit tîlhar. Tîlhăria slujitorilor templului consta în altceva. Banii făcuți la templu erau folosiți nu în scopul slujirii Domnului, ci întru agonisirea bogăției și influenței politice. Cu acești bani s-a săvîrșit cea mai mare tîlhărie, uciderea lui Hristos.

Și cred că atunci cînd Hristos a zis: „ați făcut din Casa Tatălui Meu peșteră de tîlhari”, de fapt a prorocit cele legate de vinderea și răstignirea Sa. Pentru că cei 30 de arginți dați lui Iuda au fost luați din vistieria templului, iar sinedrionul și-a dat pe față alegerea atunci cînd, în locul lui Hristos, l-a preferat pe tîlharul Varava, cel mai cumplit tîlhar al vremii.

Ieromonah Savatie Bastovoi

Articol integral si comentarii: savatie.wordpress.com

Asceza, fiul meu, cere lipsuri

Asceza, fiul meu, cere lipsuri. Lucrurile bune cu adevarat nu le vei gasi mergand la bai sau traind bine. Este nevoie de lupta si de osteneala multa. Sa strigi zi si noapte catre Domnul. Sa induri cu rabdare toate ispitele si toate necazurile. Sa-ti inabusi mania si dorinta. Te vei obosi mult pana vei intelege ca rugaciunea fara atentie si fara simtire duhovniceasca este pierdere de timp, osteneala fara rasplata. Trebuie ca in toate simturile, si cele dinlauntru, si cele din afara, sa pui paznic neadormit atentia. Deoarece, fara aceasta, mintea si puterile sufletului se risipesc in zadar, ca apa care curge pe drum. Nimeni nu a aflat vreodata rugaciunea fara atentie si trezvie. Nimeni nu s-a invrednicit vreodata sa urce catre cele de sus daca mai intai nu a dispretuit pe cele de jos.

De multe ori te rogi iar mintea se plimba pe ici si pe colo, unde ii place, spre lucrurile de care de obicei este atrasa. Si este nevoie de multa silinta ca sa o desprinzi de acolo, este nevoie sa iei aminte la cuvintele rugaciunii. De multe ori in gandul tau, in cuvantul tau, in auzul si in vederea ta patrunde cu viclesug vrajmasul si tu nici nu stii. Cand iti vei da seama vei intelege ca trebuie multa lupta ca sa te curatesti. Nu inceta a te lupta cu duhurile vicleniei. Cu harul Domnului Hristos vei invinge si te vei bucura pentru cele care te-au intristat.

Ai grija insa – si spune si celorlalti – sa nu va laudati unul pe altul pe fata. Pentru ca lauda dauneaza chiar si celor desavarsiti, darmite voua, care sunteti inca slabi! Unui sfant i-a spus odata un oaspete de trei ori ca impleteste frumos lucrul sau de mana. A treia oara, sfantul i-a spus: „De unde ai venit aici, omule? Ai alungat pe Dumnezeu de la mine!” Vezi cata acrivie aveau sfintii? De aceea, e nevoie in toate de multa atentie. Numai insultele si batjocura folosesc duhovniceste omului. Deoarece din acestea se naste smerenia si astfel iei cununa. Indurand se inabusa orgoliul si slava desarta.

Cand iti spun: „mandrule”, „ipocritule”, „nerabdatorule” si altele ca acestea, este ceasul sa induri. Daca vorbesti, ai pierdut. Sa ai totdeauna frica de Dumnezeu. Sa ai dragoste pentru toti si sa ai grija ca nu cumva sa intristezi pe vreunul sau sa faci rau cuiva in vreun fel sau altul, deoarece in ceasul rugaciunii iti va sta piedica intristarea fratelui tau. Fa-te tuturor exemplu bun in cuvinte si in fapte, si harul dumnezeiesc totdeauna te va ajuta, te va umbri.

Gheron Iosif Marturii din viata monahala

Omul este o doime: cel din afară şi cel lăuntric

Omul este o doime: cel din afară şi cel lăuntric, al trupului şi al duhului. Cel din afară este văzut, trupesc, iar cel lăuntric este nevăzut, duhovnicesc sau potrivit cuvântului Apostolului Petru: „omul cel ascuns al inimii, întru nestricăcioasă podoabă a duhului blând şi liniştit” (I Petru 3, 4). Si Sfântul Pavel lămureşte îndoita fire omenească, spunând: „cu toate că omul nostru cel dinafară se strică, omul nostru cel dinlăuntru se înnoieşte zi de zi” (II Cor. 4,16).

De aceea şi învăţătura este o doime; cea dinafară şi cea lăuntrică întru cugetarea de Dumnezeu; de afară în înfloriturile meşteşugului vorbirii, dinlăuntru în rugăciuni; dinafară în minte ascuţită, dinlăuntru în focul duhului, de afară în lucrări iscusite ale frumuseţii, dinlăuntru în privirea celor nevăzute; de afară cunoştinţa care îngâmfă (I Cor. 8, 1), pe când dinlăuntru cea care se smereşte; într-adevăr, cunoştinţa cea dinafară este iscoditoare, vrând să afle toate, pe când cea lăuntrică ia aminte de sine şi nimic altceva nu doreşte, decât să-L cunoască pe Dumnezeu, Căruia poate să-I spună ca David: „Tie inima mea pururea ţi-a vorbit; pentru Tine căuta-tu-te-a faţa mea; faţa Ta, Doamne neîncetat o caut” (Psalm 26, 13). Si apoi: „precum cerboaica doreşte apa izvoarelor, tot aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!” (Psalm 41,1).

Rugăciunea de asemenea este o doime – dinafară şi lăuntrică; cea care se face la arătare şi cea care se face în taină; cea care se săvârşeşte în adunare şi cea care se rosteşte în singurătate; rugăciunea făcută ca o îndatorire şi rugăciunea săvârşită de bunăvoie. Cea care este îndeplinită ca o rânduială şi se va face în chip văzut, după tipicul bisericesc, rugăciunea cea obştească îşi are timpurile ei: miezonoptica, utrenia, ceasurile, liturghia, vecernia şi pavecerniţa, rugăciuni la care oamenii sunt chemaţi de sunetul clopotelor, fiindcă ei trebuie să le ducă în fiecare zi Împăratului Ceresc, ca pe o cuvenită danie. Pe când rugăciunea care se face în taină, de bunăvoie, se săvârşeşte uneori fără să aibe nevoie de o vreme anumită, ci după voia fecăruia, fără nici un fel de chemare, ci numai din imboldul duhului însuşi.

Egumenul Hariton
Sbornicul – Lucrarea minţii
DESPRE RUGĂCIUNEA LUI IISUS