Arhiva categoriei: Parinti

„Dacă Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele”

Sufletul unui om care s-a deşteptat şi s-a pocăit e ca un nou-născut. Adu-ţi aminte cum i-a vorbit Hristos lui Nicodim despre naşterea din nou a omului. Sufletul nou-născut are nevoie şi să fie hrănit cu învăţătura lui Hristos, şi să se curăţească prin post şi rugăciune, şi să se încălzească prin dragostea faţă de Ziditorul său, şi să se păzescă cu luare-aminte prin controlul gândurilor şi al dorinţelor de toate săgeţile şi pieirile.

Nu ne-a vestit oare, Mântuitorul prin apostolii Săi: dacă Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele ? Nu a zis: păziţi o poruncă, ci: păziţi poruncile, adică pe toate. Iar poruncile lui Hristos privesc ostenelile noastre pentru propriul suflet. Nu o singură osteneală, ci multe osteneli.

Tu eşti pomicultor cunoscut. Câte osteneli nu îţi dai pentru un singur pom? Şi pe nici unul nu îl lăsăm. Şi atunci, cum să lăsăm noi fie şi o singură osteneală pentru sufletul nostru, singura noastră avere pe care mormântul nesătul nu o înghite ?

Iată, tu ai găsit de cuviinţă că pentru sufletul tău era de trebuinţă şi un pelerinaj la Ierusalim. Aceasta nu este o poruncă răspicată a lui Dumnezeu, şi totuşi tu, din dragoste faţă de Domnul tău şi pentru sufletul tău, ai luat asupră-ţi şi osteneala aceasta. Şi atunci, cum să trecem peste o poruncă răspicată a Mântuitorului nostru ca peste un lucru de mică însemnătate? Pace ţie şi bucurie de la Domnul!

Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, Editura Sophia, Bucureşti, 2002,  pp. 32-33

sursa: doxologia.ro

Lasă mai bine să te îndreptăţească Dumnezeu!

Părinte, atunci când cineva trage o concluzie greşită despre o acţiune a mea, trebuie să explic cum am acţionat?

Dacă ai putere duhovnicească, adică smerenie, să primeşti cum că tu ai greşit şi să nu vorbeşti. Lasă ca să te îndreptăţească Dumnezeu. Dacă nu vorbeşti tu, va vorbi Dumnezeu după aceea. Vezi, Iosif, atunci când fraţii lui l-au vândut, oare a spus: „Sunt fratele lor; nu sunt rob. Tatăl meu mă iubea mai mult decât pe ceilalţi copii ai lui?”. Nu a vorbit, dar după aceea a vorbit Dumnezeu şi l-a făcut împărat. Ce crezi? Oare Dumnezeu nu poate descoperi adevărul? Şi dacă Dumnezeu descoperă adevărul pentru folosul tău, bine. Dar dacă nu-l descoperă, tot pentru folosul tău va fî.

Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti

sursa: doxologia.ro

Rugăciunea minţii din inimă

Rugăciunea minţii din inimă, cea lucrătoare, se face astfel: şezi pe un scaun de o palmă, coboară-ţi mintea din cap în inimă şi ţine-o acolo; apoi încovoaie-ţi pieptul, umerii şi gâtul, încât să simţi o mare durere (de la încordarea muşchilor) şi strigă cu mintea în inimă: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” În acest timp reţine-ţi răsuflarea, nu respira cu îndrăzneală, pentru că acest lucru îţi poate împrăştia gândurile. Dacă vei vedea că se ivesc cugete, nu lua aminte la ele, deşi ar fi simple şi bune, iar nu numai deşarte şi necurate. Reţine-ţi respiraţia pe cât îţi este cu putinţă, închide mintea în inimă şi chemând pe Domnul Iisus des şi cu răbdare, în curând le vei zdrobi şi le vei nimici, lovindu-le nevăzut cu numele cel dumnezeiesc. Sfântul Ioan Scărarul zice: „Cu numele lui Iisus biruieşte-i pe vrăjmaşi, căci mai puternică armă nu e nici în cer, nici pe pământ”.

„Când, într-o astfel de osteneală va slăbi mintea, se vor îndurera trupul şi inima din pricina pornirii dese a chemării Domnului Iisus, în aşa fel încât lucrarea aceasta va înceta să veselească şi să încălzească, lucru, prin care se sprijineşte râvna şi răbdarea nevoitorilor în această osteneală, atunci scoală-te şi cântă, singur sau cu ucenicul tău, sau îndeletniceşte-te cu cugetarea la vreun text din Scriptură, sau cu amintirea morţii, sau ocupă-te de citire sau rucodelie, sau cu altceva, ca să-ţi oboseşti trupul tău”. (Lămurirea Ep. Teofan: Acest lucru e scris pentru cel ce se linişteşte. Altora li s-ar cuveni de spus, în privinţa aceasta, astfel: atunci scoală-te, apucă-te de treburile tale obişnuite cu frică de Dumnezeu şi cu luare aminte la sine, fără să părăseşti îndeletnicirile cele duhovniceşti, ce se obişnuiesc în astfel de cazuri – citirea şi meditaţia).

Sbornicul – Culegere despre Rugaciunea lui Iisus

Duhul se roagă în cei ce L-au primit

Apostolul Pavel ne învaţă că Duhul se roagă în cei ce L-au primit si, fireşte, nu Se roagă singur, ci dând imbold năzuinţei duhului omenesc de a se ruga lui Dumnezeu: si iată că avem aici rugăciunea mişcată de Duhul Sfânt.

Aceasta însă este treapta de sus a rugăciunii. Calea către această treaptă este, pentru cei ce caută curăţirea şi sfinţirea, nevoinţa întru rugăciune, însingurarea, noaptea sunt cele mai prielnice împrejurări pentru această nevoinţă; iar nevoinţa în sine stă în multe îngenunchieri însoţite de suspinări ale inimii. Ostenește-te iar şi iar, izgonind orişice lenevie. Domnul se va milostivi de tine și îţi va da duhul rugăciunii, care va începe să lucreze în tine ca răsuflarea în trup. Pune început! Iată acum vremea bineprimită.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, 2011, p. 22)

sursa: doxologia.ro

„Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?”

Vezi cum arată marea binefacere a lui Dumnezeu nu numai de la fapte, ci pornind de la asemenea nimicnicie a omului, exprimând aceleaşi idei şi în alţi psalmi cu alte cuvinte. Căci aşa cum spunea acolo: „Ce este omul de-ţi aminteşti de el sau fiul omului că-l cercetezi pe el?”, la fel şi aici. Atunci, îndoite se arată binefacerile, când şi prin fire sunt mari şi când se fac pentru cineva de nimic, de aceea intensitatea recunoştiinţei trebuie să fie pe măsura binefacerii. Vrând să înfăţiţeze acelaşi lucru profetul adaugă: Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte a dat mie?, arătând că l-a învrednicit de asemenea dar pe omul, care este o minciună, pe cel vrednic de nimic, pe cel fără nici un preţ. Pentru toate câte mi-a dat mie. Aceasta ţine de un suflet plin de recunoştiinţă de a umbla şi a căuta să răsplăteşti ceva binefăcătorului pentru toate cele bune primite, iar după ce ai făcut totul, să nu crezi că ai dat ceva vrednic. Căci îndoită se arată recunoştiinţa, prin faptul de a da ceea ce poţi şi prin faptul de a da fără să consideri că dai ceva vrednic de El. Aşadar, ce urmează să-I dea?

(Sfântul Ioan Gură de Aur – Omilii la psalmi, Editura Doxologia, Iaşi, 2011, pp. 483-484)

sursa: doxologia.ro

Sf. Ioan de la Prislop – 13 septembrie

Se spune ca un tanar cu numele Ioan, din satul Silvasul de Sus – in hotarul caruia se afla si manastirea – si-a parasit casa parinteasca, s-a inchinoviat in obstea calugarilor de la Prislop, ducand o viata aleasa de rugaciune, impletita cu munca si savarsirea de fapte bune.

Dupa un numar de ani, dorind sa duca o viata si mai linistita, retrasa cu totul de lume, si-a gasit un loc, ca la 500 m de manastire, pe malul prapastios al raului Slivut (Slivut) unde si-a sapat singur, cu mari nevointe, o chilie in piatra, cunoscuta pana azi sub numele de „chilia sau casa sfantului”.

Aici si-a trait restul zilelor, in neincetate rugaciuni si ajunari, intocmai ca marii nevoitori intru cele duhovnicesti din primele veacuri crestine. Dar a fost voia lui Dumnezeu ca viata lui imbunatatita sa se sfarseasca prea devreme. Spune traditia populara ca, pe cand isi facea o fereastra la chilia lui, doi vanatori de pe versantul celalalt al prapastiei, l-au impuscat, fara sa stie cine era. Asa s-a savarsit din viata cuviosul sihastru sau „sfantul” Ioan de la Prislop.

Poporul dreptcredincios l-a socotit sfant inca din timpul vietii sale, iar dupa uciderea lui, aceasta credinta s-a intarit si mai mult. Vestea despre viata sa aleasa si mai ales despre moartea lui tragica a ajuns pana peste munti, in Tara Romaneasca, de unde au venit cativa cuviosi calugari, care i-au cerut trupul de la rude, ducandu-l intr-una din manastirile de acolo.

Traditia pe care am consemnat-o mai sus, cunsocuta pana azi in regiunea respectiva, era mentionata inca din a doua jumatate a veacului al XVIII-lea de acea cronica in versuri intitulata Plangerea sfintei manastiri a Silvasului, din eparhia Hategului, din Prislop, scrisa de ieromonahul Efrem.

Presupunem ca acest cuvios a trait in veacul al XV-lea sau in prima jumatate a celui de al XVI-lea. In orice caz, el nu trebuie confundat cu egumenul Ioan, care a carmuit manastirea in a doua jumatate a veacului al XVI-lea, iar in 1585 a fost ales mitropolit al Transilvaniei, cu scaunul in Alba Iulia, pastorind pana catre anul 1605.

Sfantul Ioan de la Prislop a fost, este si va fi – pentru credinciosii din partile Hategului si Hunedoarei, cat si pentru tot omul ce cauta mantuirea – o pilda vie de sfintenie, iar chilia lui ramane mereu un loc de pelerinaj si de reculegere sufleteasca pentru toti cei ce cauta cuvant de mangaiere si de intarire in locurile de mare frumusete naturala ale Prislopului, in care au trait atatia cuviosi calugari cu viata aleasa si bineplacuta lui Dumnezeu.

Acestea au fost motivele pentru care a fost canonizat oficial prin hotarare sinodala din 20 iunie 1992. Pomenirea lui se va face in ziua de 13 septembrie, el fiind inscris in sinaxar si in calendarele noastre bisericesti.

integral aici…

Cand imbratisezi icoana Maicii Domnului…

Cand imbratisezi icoana Maicii Domnului cea plina de viata si o saruti cu lacrimi fierbinti, sa spui: „Maica Domnului, Preasfanta Fecioara, scapa-ma, caci ma pierd daca ma lasi! Doamne Dumnezeul meu, miluieste-ma pentru rugaciunile Preacuratei Maicii Tale si ale tuturor sfintilor Tai!” Si daca spunand acestea simti dragoste multa si vrei sa saruti continuu icoana, acesta este semn ca ti se raspunde la imbratisare.

Eu nu pot sa sarut numai o singura data icoana Maicii Domnului si dupa aceea sa plec. Cand ma apropi de ea ma atrage ca un magnet. Si trebuie sa fiu singur, pentru ca vreau sa o sarut ore intregi. Ceva ca o suflare vie imi umple sufletul, ma umplu de har si nu pot sa plec. Dragoste, iubire de Dumnezeu, foc care arde. De indata ce intri in biserica te cuprinde ca o suflare bine mirositoare si ramai ore intregi ca intr-un extaz, fara sa fii in tine, ci in Raiul desfatator.
[…]
Intr-o seara, atat am sarutat icoana Ei ca am obosit si, asezandu-ma in strana, m-a luat somnul putin. Si a venit ca in trup, nu icoana, si m-a sarutat. M-am umplut de atata bucurie de nedescris si de mireasma! Iar Pruncul ceresc m-a atins cu fata Lui iar eu Ii sarutam manuta ca si cand era vie. Sa nu crezi ca este somn, ci o simtire a unei alte vieti, necunoscuta si negustata de cei care nu vad astfel de lucruri.

Gheron Iosif: Marturii din viata monahala

Faptele bune și rugăciunea ne aduc harul Duhului Sfânt

„Cât de mare este compătimirea lui Dumnezeu față de starea noastră nenorocită, adică față de neatenția noastră pentru purtarea Lui de grijă, când Dumnezeu spune: Iată, stau la ușă și bat!, înțelegând prin ușă cursul vieții noastre, încă neînchisă de moarte… În ce te voi afla, în aceea te voi judeca, zice Domnul. Vai, de ne va afla El împovărați cu grijile și întristările acestei vieți, fiindcă cine va putea să stea înaintea chipului mâniei Lui! Iată de ce s-a zis: Privegheați și vă rugați, ca să nu cădeți în ispită, adică să nu vă lipsiți de Duhul Sfânt, fiindcă privegherea și rugăciunea ne aduc harul Său. Desigur, orice faptă bună făcută întru Hristos ne aduce harul Duhului Sfânt, dar mai mult decât oricare, ne aduce rugăciunea, pentru că ea este întotdeauna oarecum la îndemâna noastră, ca o armă pentru dobândirea Duhului Sfânt.

Ai vrea, de pildă, să mergi la biserică și fie nu e nici una prin preajmă, fie s-a terminat slujba. Ai vrea să miluiești pe vreun sărac, și nu-i nici unul sau n-ai pe moment ce să-i dai. Ai vrea să-ți păzești fecioria, dar n-ai putere să îndeplinești asta din cauza firii tale slabe sau din cauza uneltirilor vrămașe. Ai vrea să faci și altă oarecare faptă bună pentru Hristos și, la fel, ești lipsit de putere sau nu găsești prilej. Dar toate acestea nu împiedică rugăciunea; de ea oricine și oriunde se poate folosi – și bogatul și săracul, și cel nobil și cel simplu, și cel puternic și cel slab, și cel sănătos și cel bolnav, și cel drept și cel păcătos.

Cât de mare este puterea rugăciunii, chiar și a omului păcătos, când este înălțată din tot sufletul, putem judeca după următoarea, când la cererea unei mame disperate, care-și pierduse ultimul fiu, o femeie prostituată, întâlnită în drumul ei și încă necurățită de păcatul ei, mișcată de durerea acestei mame, a strigat către Domnul: Nu pentru mine, care sunt o păcătoasă blestemată, ci pentru lacrimile acestei mame care plânge pentru fiul ei, crezând cu tărie în milostivirea și atotputernicia Ta, Iisuse Hristoase, înviază, Doamne, pe fiul ei!… și Domnul L-a înviat.”

(Extras din convorbirea Sfântului Serafim cu M. A. Motovilov, în Viața, învățăturile și profețiile Sfântului Serafim de Sarov, traducere de Arhimandritul Paulin Lecca, Editura Schimbarea la Față, pp. 164-165)

sursa: doxologia.ro

Pr. Stefan Negreanu – Interviu „Miezul Cuvintelor” – realizat de Lucia Bibarţ

„Ideea interviului este aceea de-a încerca, prin cuvintele duhovnicului Ştefan Negreanu, o călăuzire a paşilor celor şovăielnici, ai cunoscătorilor „după ureche” ai credinţei Ortodoxe în care ne-am născut şi căreia susţinem că-i aparţinem, spre sâmburele, spre miezul învăţăturilor, perceptelor şi trăirilor întru Ortodoxie. De-a releva uşurătatea dar şi greutatea păstrării Căii Celei Drepte. De-a înţelege că tocmai în această greutate stă frumuseţea şi unicitatea credinţei Ortodoxe. De-a îndrăzni s-o aşezăm pe ea, pe Credinţă, la temelia vieţii, o temelie pe care te poţi sprijini oricând şi pe care vei putea clădi imun la fricile şi angoasele induse de vremurile de azi. Interviul se adresează chiar şi neortodoxilor, invitându-ne pe toţi „acasă” – afirmă părintele -, în căldura, siguranţa şi la adăpostul Ortodoxiei.”

Lucia Bibarţ