Arhiva categoriei: Note

Dragostea

Daca iubim cu intensitate si cu sinceritate, daca ne daruim sufleteste semenilor – lui Dumnezeu ne dăruim si pe Dumnezeu il iubim. Dragostea pentru semenii nostri este Har al Duhului Sfant intru noi.

Sa iubim din toata inima noastra, sa ne daruim cu toata fiinta noastra – asa cum Mantuitorul Hristos ni s-a daruit!

Golul lasat de plecarea – departe sau poate în vesnicie – a unei persoane iubite, va fi cu prisosinta umplut de dragostea pentru cei prezenti, daca-L lasam pe Dumnezeu sa salasluiasca in inima noastra.

Cred ca dragostea de Dumnezeu și dragostea de semeni se zidesc una pe alta si ca nu conteaza punctul de pornire, ci finalitatea, care trebuie sa fie: Toata dragostea noastra pentru Dumnezeu, care este izvorul dragostei si prin care putem iubi toata faptura.

Informaticienii ar numi acest lucru recursivitate, adica atunci cand in corpul de definire al unei proceduri, apelezi chiar procedura pe care tocmai o definesti, dar pe care n-ai definit-o inca.

Cu alte cuvinte, chemi dragostea lui Dumnezeu intru tine, pe care inca n-ai definit-o, pentru a-L putea iubi pe El, iubindu-i pe semenii tai, intru care exista Dumnezeu, adica iubire. Acest lucru repetitiv, pe nivele tot mai adanci, te duce la rezolvarea problemei, adica la Dumnezeu care este Dragostea desavarsita.

Pentru ca „El ne-a iubit primul”, noi nu facem decat sa intram intru Dragostea Lui. Adica raspundem dragostei Lui prin dragostea noastra.
Citat:
Dumnezeu este iubire, si cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane in el.” (I Ioan 4, 15-16) „Noi Il iubim pe Dumnezeu pentru ca El ne-a iubit intai. Daca cineva zice: Il iubesc pe Dumnezeu!, dar pe fratele sau il uraste, mincinos este. Pentru ca cel ce nu-si iubeste fratele pe care-l vede, nu-L poate iubi pe Dumnezeu pe Care nu-L vede. Si aceasta porunca o avem de la El: Cel care-L iubeste pe Dumnezeu, sa-l iubeasca si pe fratele sau.” (I Ioan 4, 19-21)

Din epistolele Sfantului Apostol Pavel:
Citat:
Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, Cap. 13:
4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.

Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel, Cap. 5:
22. Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa,
23. Blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege.

A spune ca-L iubesti pe Dumnezeu poate fi doar o declaratie comoda, a-i iubi insa pe semeni (mai ales daca-ti sunt vrajmasi) este ceva cuantificabil, faptic, vizibil. Cum poti dovedi iubirea ta fata de Dumnezeu, altfel decat prin iubirea de oameni si de toata creatura Lui? Daca nu-i iubim pe oameni, iubirea de Dumnezeu este o demagogie.
Nici nu conteaza prea mult daca intelegem sau nu iubirea. Conteaza cat de mult iubim, conteaza sa vorbim despre asta fiindca ne face bine, fiindca ne ridica in transcendent, in metafizic. Pas cu pas cu pas si fara oprire, simtim ca ne armonizam, ca ne acordam cu Dragostea cea datatoare de dragoste.

Excesul de informatii → Alimentarea slavei desarte

Omul zilelor noastre este un om din ce in ce mai informat. La prima vedere e un lucru bun. Fiind la curent cu ultimele noutati, poate intretine fara dificultate o convorbire telefonica, sau fata catre fata, cu ceilalti.

Cei mai multi aflam si detinem cam aceleasi informatii, si, prin urmare, putem discuta “in cunostinta de cauza” subiectele zilei, aproape cu oricine. Unii dintre noi nu prea mai avem nevoie de sfatuitori, noi “stiind totul”. Ba mai mult, incepem sa-i contrazicem pe ceilalti, indiferent de tema in discutie si de pregatirea sau de specializarea lor. Ne-au convins deja cei de la televiziuni ca isi pot da cu parerea despre orice subiect, considerand ca au “expertiza”. Pai, noi de ce sa nu avem “expertiza”? Si uite asa ne trezim emitand “judecati de valoare”. Noi suntem cei care stim cel mai bine orice subiect pus in discutie.

Analizand acest comportament, se ajunge la concluzia ca informarea in exces, alimenteaza parerea de sine, iar ca manifestare launtrica, exacerbeaza slava desarta. Unde se termina slava desarta incepe mandria, dupa cum ne spune Sf. Ioan Scararul. Mandria are, printre altele, si manifestari exterioare cum ar fi: contrazicerea, impunerea parerii proprii celorlalti, cearta, jignirea, supararea etc. Dupa cum bine stim, omul suparat devine nervos, de aici alte si alte necazuri.

Sa ne informam, dar cu masura si discernamant. Sa alimentam mai mult sufletul cu cele duhovnicesti, decat mintea (logiky) cu cele lumesti.

Omul – Templu al Duhului Sfant

Biserica ne invata ca trebuie sa-L vedem pe Hristos in toti oamenii care ne ies in cale. Dar, rational, putem avea o problema: Mantuitorul Hristos, fiind Fiul lui Dumnezeu intrupat, este pentru noi modelul suprem de Om. Greu ne este a-L vedea pe insusi Hristos in toti semenii nostri.

Sa incercam altfel, sa-l vedem pe celalalt mai bun decat pe noi, chiar daca nu pare a fi. Poate-l auzim injurand (sa nu fie!), sau il vedem facand alte uraciuni. Noi sa zicem in sinea noastra: „Doamne miluieste-l!” si sa gandim ca noi am facut pacate mult mai mari. Pe de alta parte, noi „ii vedem pacatele, dar nu-i stim pocainta”, cum spun Sfintii Parinti. Iar Sf. apostol și evanghelist Ioan ne spune: „Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a vazut, nu poate sa-L iubeasca.” (1Ioan 4,20)

Cuvantul Sfintei Scripturi adevereste ca suntem Temple ale Duhului Sfant (1Cor 6,19). Pare a fi mai ușor a-i vedea pe oameni ca fiind Temple ale Duhului Sfant, decat a-L vedea pe Hristos in fiecare om. Este mai acceptabil mentalului nostru a ni-L inchipui pe Duhul Sfant salasluind in semenii nostri. Stim insa ca acolo unde este Duhul Sfant, este si Tatal, este si Fiul. Intalnind un om, intotdeauna gandul nostru ar trebui sa fie: „Vazand, L-am vazut pe Domnul”.

Sa facem acest exercitiu in fiecare zi, cand intalnim persoane, sau cand vorbim, auzim, gandim despre persoane, si Maica Domnului impreuna cu toti Sfintii vor mijloci pentru noi spre a izbandi. Vom ajunge, cu mila Domnului, sa devenim convinsi, prin credinta, ca fiecare om este Templu al Duhului Sfant. Iar de vom dobandi Dragostea cea adevarata, vom scapa de dragostea cea egoista, si-l vom putem iubi pe aproapele ca pe noi insine. Atunci, Dragostea din noi (primita ca Har) va radia iubire in ceilalti, unindu-ne cu ei – ca madulare vii ale lui Hristos – in Biserica cea Una.

 

“Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec”

In Psalmul 109, versetul 4 gasim scris: Juratu-S-a Domnul şi nu-I va părea rău: „Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec”.

Despre Melchisedec aflam din Vechiul Testament (Facere 14, 17-20):

  1. Şi când se întorcea Avram, după înfrângerea lui Kedarlaomer şi a regilor uniţi cu acela, i-a ieşit înainte regele Sodomei în valea Şave, care astăzi se cheamă Valea Regilor.

  2. Iar Melhisedec, regele Salemului, i-a adus pâine şi vin. Melhisedec acesta era preotul Dumnezeului celui Preaînalt.

  3. Şi a binecuvântat Melhisedec pe Avram şi a zis: „Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeu cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului.

  4. Şi binecuvântat să fie Dumnezeul cel Preaînalt, Care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!” Şi Avram i-a dat lui Melhisedec zeciuială din toate.

Stiam ca Melchisedec mai apare si in Noul Testament intr-una dintre epistolele Sf. Apostol Pavel. Dar…

Niste intrebari ma framantau mereu:

  • De ce Melchisedec este amintit atat de putin in Sf. Scriptura, el fiind deja preot al Dumnezeului celui Preainalt, cand l-a intampinat pe Avraam?

  • De ce Dumnezeu n-a mers pe linia de descendenta a lui Melchisedec, care era si preot si rege, deci avea un popor pe care Domnul Dumnezeu l-ar fi putut numi „popor ales”, din care sa se intrupeze Mesia, ci a mers pe linia lui Avraam, care era doar la inceputul descoperirii adevaratului Dumnezeu?

  • De ce Mantuitorul este preot dupa randuiala lui Melchisedec, despre a carui randuiala eu nu stiam nimic?

Ceva raspunsuri am primit, cum ca Dumnezeu prestia despre spiritul de jertfa a lui Avraam, atunci cand ii va cere sa-l aduca pe Isaac ardere de tot. Sau cum ca Melchisedec n-o fi avut urmasi. Acestea si altele erau niste raspunsuri care nu ma multumeau.

Pana-ntr-o zi cand, printr-o imprejurare binecuvantata (legata de o cateheza tinuta de Parintele meu duhovnic), am recitit Epistola catre Evrei a Sfantului Apostol Pavel, iar in capitolul 7 am gasit raspunsul pe care-l cautam:

  1. Căci acest Melchisedec, rege al Salemului, preot al lui Dumnezeu cel Preaînalt, care a întâmpinat pe Avraam, pe când se întorcea de la nimicirea regilor şi l-a binecuvântat,

  2. Căruia Avraam i-a dat şi zeciuială din toate, se tâlcuieşte mai întâi: rege al dreptăţii, apoi şi rege al Salemului, adică rege al păcii,

  3. Fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, ci, asemănat fiind Fiului lui Dumnezeu, el rămâne preot pururea.

Despre Melchisedec nu ni se spun prea multe in Sf. Scriptura, nici despre ascendenti, nici despre descendenti si nici despre sfarsitul lui, el fiind „Fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, ci, asemănat fiind Fiului lui Dumnezeu, el rămâne preot pururea”.

El devine astfel prototipul Mantuitorului, o icoana a preotiei vesnice a Fiului lui Dumnezeu. Melchisedec era rege si preot – Mantuitorul Hristos este Imparat si Arhiereu. Mantuitorul Hristos S-a nascut din Tata fara mama si din Mama fara tata. Regele-preot Melchisedec „i-a adus pâine şi vin” in dar lui Avraam – o alta preinchipuire a preotiei lui Hristos si a Sfintei Euharistii.

Mantuitorul Hristos s-a intrupat din semintia lui Iuda, nu din cea traditionala a preotilor leviti, preotie instituita de catre Moise prin Aaron (o preotie omeneasca, preinchipuita de catre Avraam care-i daduse zeciuiala lui Melchisedec).

Preotia Hristica, cea a Noului Testament, in care ne aflam si astazi (pana la a doua venire), este o preotie instituita chiar de catre Domnul nostru Iisus Hristos la Cincizecime, cand Duhul Sfant a pogorat peste Sfintii Apostoli.

Dar stupoare – deschizand Biblia Gala Galaction (1939), la Evrei 7,24 – am citit urmatoarele: „Aici insa Iisus, prin aceea ca ramane in veac, are o preotie care nu mai trece la altul.” Cum adica „nu mai trece la altul”? m-am intrebat. Mi-am amintit atunci ce imi spusese un neoprotestant, cu multi ani in urma, ca preotia ortodoxa este o continuare a preotiei iudaice, fiindca in Crestinism nu exista preotie. Nu puteam sa cred asa ceva, dar nici nu aveam argumente sa-l contrazic.

De aceea, avand o banuiala, am cautat in Biblia BOR (1988) acelasi verset, unde scrie: „Aici însă, Iisus, prin aceea că rămâne în veac, are o preoţie netrecătoare (veşnică)”. Asta este cu totul altceva, adica este netrecatoare in sensul de vesnica, nu ca n-ar trece la altul.

Am continuat cautarea in Biblia Cornilescu (neoprotestanta), unde Preotia Hristica e si mai clar desfiintata: «Dar El, fiindcă rămâne „în veac”, are o preoţie care nu poate trece de la unul la altul.»

In Biblia Bartolomeu Anania gasim la acelasi verset: „dar Iisus are o preoţie netrecătoare prin aceea că El rămâne în veac.” Aveam confirmarea din nou si din nou ca Biblia Gala Galaction este incorect tradusa. Informandu-ma ulterior pe Internet, am aflat ca aceasta versiune a Bibliei (Gala Galaction), fiind luata drept ortodoxa (desi nu scrie niciunde pe ea ca ar avea binecuvantarea Sf. Sinod BOR), „a dat apa la moara” neoprotestantilor, care au folosit-o pentru a-si promova propria doctrina cultica printre ortodocsi.

Concluzie:
Domnul nostru Iisus Hristos „este preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec” si „prin aceea că rămâne în veac, are o preoţie netrecătoare (veşnică)”. (vezi Evrei, cap. 7 integral aici…)

«nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine»

Am citit undeva, nu mai stiu unde – de aceea voi parafraza, nu voi cita – urmatoarele invataturi:

„Gasim in Sfanta Scriptura, mai exact in epistola catre Galateni a Sf. Ap. Pavel: «M-am rastignit impreuna cu Hristos; si nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine» (Gal. 2,20). Greu lucru de inteles, dar mai greu de crezut, dar si mai greu de asumat. Am putea spune – chiar imposibil – fara dobandirea Duhului Sfant. Aici se pare ca ne blocam, dar…

Am invatat ca-L avem pe Hristos Domnul intru noi inca de la botez, de atunci de cand ne-am unit cu Hristos. Il avem dar nu simtim asta, noi fiind oameni concreti vrem sa vedem, sa simtim, sa pipaim. Sa zicem, ca totusi credem ca ne-am unit cu Hristos si ca El exista real intru noi. Este un inceput. Pentru a-L lasa sa creasca in noi, noi insine trebuie sa ne micsoram – dupa cum zice Sf. Ioan Botezatorul. Sa ne mai golim de egoul care forteaza deja preaplinul nostru.

Aici intervine smerenia, de care nu ne vom bucura decat odata cu despatimirea. Despatimire – un cuvant generic pentru a defini totalitatea virtutilor crestine, dupa cum spun Sfintii Parinti. Odata porniti pe calea despatimirii, ajutati de duhovnic (facand ascultare) si prin Harul Duhului Sfant, incepem adevarata lupta; si apoi lupta dupa lupta – cele din razboiul nevazut – care nu se termina decat odata cu plecarea la Domnul.

Doar asa Hristos devine tot mai evident intru noi, iar noi devenim tot mai nesemnificativi, atat in ochii nostri cat si in ai semenilor.”

 

Autocontrolul

Vorbeam intr-o zi cu un prieten mai tanar despre trezvie, in general despre controlul mintii. Eu ii spuneam despre conceptul „Watchdog”, dar se pare ca nu eram prea convingator.
– Nu e nevoie sa activezi nimic, imi zicea, trebuie sa folosesti autocontrolul.
– Bine, explica-mi (desi imi parea un termen cam yoghin)!
– Pai tu hotarasti ce vrei si ce nu vrei sa faci, asa din automatism. Iti creezi o „lista mentala” si lasi constiinta sa supravegheze.
– Cum afli daca lista ta este OK?
– O poti discuta cu duhovnicul.
– Poti sa-mi dai un exemplu?
– Da, mi-am propus sa postesc dupa calendar. Inainte de a manca sau a bea ceva, in mod automat sau sa zicem din reflex conditionat, ma gandesc daca e zi de post sau nu. Daca nu stiu cercetez calendarul.
Un alt exemplu: mi-am propus sa nu ma mai uit la femeile provocatoare. De atunci, daca imi apare in campul vizual o femeie care pare mai decoltata, mai mulata, etc., n-o mai privesc. Asta mi-a intrat in reflex si o fac chiar si cand imi apare pe ecran. Mi se intampla, din acest motiv, sa nu mai salut femei cunoscute.
Destul de repede lucrurile intra in automatism, devine autocontrol, iar vechile obiceiuri dispar. O faci din reflex – e ca si la condusul masinii – nu te mai gandesti pe ce pedala sa apesi, te uiti doar la ce se intampla dincolo de parbriz.
– Ai trecut pe „lista” sa nu te mai enervezi? l-am ispitit eu.
– Da, si incepe sa dea rezultate, dar aici lucrurile sunt mai complicate. Pentru aceasta trebuie rugaciune, credinta si dragoste.
– Adica trebuie sa ajute Harul Duhului Sfant.
– Exact.
– Inseamna ca „automatismele” se refera mai mult la cele exterioare, la cele ale trupului.
– Intr-un fel da. Cu timpul insa au si consecinte duhovnicesti, asa cred eu acum.
– Fiindca ai zis despre rugaciune, care-i o chestiune duhovniceasca, poate fi trecuta pe „lista” cu pricina? l-am intrebat din nou.
– Da, o si am pe „lista”. Daca am de asteptat la o coada – sa zicem – sau daca merg pe jos, mi-am propus sa zic Rugaciunea lui Iisus. Dupa un timp de exersare, m-am „trezit” ca mergand pe jos si gandindu-ma la altceva, rugaciunea se zicea singura. Altadata insa trebuie s-o pornesc.
– Este inca o confirmare ca metoda ta este mai putin aplicabila la cele duhovnicesti, dar asa cum ai spus, s-ar putea sa te ajute in cresterea duhovniceasca.

 

„Succesul personal”

Ma intorceam de la Biserica unde am participat la Pomenirea mortilor – Mosii de toamna – fiind prima sambata din noiembrie. Gandul imi era la minunata predica spusa de parintele slujitor. Deodata un planset strident de copilas, dar si rasete si galagie de adulti, mi-au atras atentia.  Din fata veneau doi barbati care-si impingeau, fiecare, caruciorul cu copilasul in el. In spatele domnilor veneau doamnele, fiecare cu tigara in gura.

Copilasul care plangea la disperare, era deja vinetiu la fata, iar… taticul celui cumintel radea in hohote, de asemenea doamna din spatele lui. Ceilalti doi parinti pareau usor jenati – pentru „odrasla lor cea rea”, dar fara a incerca sa afle motivul plansului.

Atunci mi-a venit un gand: „Copilul meu cel reusit = Succesul meu personal”.

Am vazut parinti (printre care ma numar) care se mandreau pana peste poate cu succesele copiilor lor, considerandu-le succese personale, dar pentru nereusite, pentru relele facute, erau intotdeauna de vina copiii. Amarnic vor plange acesti parinti cand vor pasi pe calea pocaintei si vor constientiza adevarul.

Toate astea, pentru ca a fost scos Dumnezeu din ecuatie, pentru ca atunci cand ni se nasc fii sau fiice, nu-i luam in brate ridicandu-i spre cer si spunand „Tie ti-l daruiesc Doamne!”, dupa cum ne invata Cuv. Parintele nostru Arsenie Boca.

Miluieste-ne Dumnezeule, miluieste-ne!

 

Concurenta cu smeritul

Cu un om smerit nu poti sa concurezi niciodata, pentru ca el atunci cand pierde, de fapt castiga.

Smeritul, chiar si atunci cand face lucruri minunate, nu starneste invidie – fiindca nu-si aroga nici un merit. Mereu spune ca nu el, ci Dumnezeu a facut.

Omul smerit are cu adevarat aceasta constiinta (adica stiinta impreuna cu Dumnezeu), cum ca Dumnezeu este Cel care face, si nu el. De aceea Dumnezeu alege sa lucreze minunile prin cei smeriti – pentru ca facandu-le, ei nu se mandresc – dupa cum ne spune Pr. Rafail Noica.

„Ora de religie” – comentariu

Am observat ca, de obicei, subiectele pe teme religioase sunt bogat comentate pe site-urile generaliste, ajungandu-se repede la mai multe sute de postari. Este si cazul articolelor scrise pe tema „Orei de religie”. Se pare ca este vorba despre o lupta a constiintei in fiecare dintre noi, gasind imediat timpul pentru a scrie pe forumuri, argumentandu-ne parerea pro sau contra.

Con-stiinta inseamna a sti impreuna cu Cineva, adica cu Dumnezeu. Sau mai concret – este glasul lui Dumnezeu in noi. Cei care, prin negarea lui Dumnezeu, incearca sa-si impace constiinta pacatoasa (pacatoasa fiind a tuturor, si a mea si a ta), crezand ca sufletul vine de nicaieri si dispare odata cu mormantul, scapa (parelnic) de apasarea pacatului si se considera „fericiti” (pana la primul esec mai mare sau o boala serioasa – fereasca Dumnezeu!).

Ce se fac insa cu proprii copii, pe care unii i-au botezat spre a-i pune sub protectia lui Dumnezeu, iar acum nu mai vor sa-i invete (sau sa-i lase sa invete) despre Dragostea jertfelnica a lui Dumnezeu pentru noi si despre a noastra pentru semeni?

Din mai multe comentarii postate pe net, ale unor asa zisi atei (atei nu exista – ei cred macar in ei insisi, „autoindumnezeindu-se”), transpare un fel de lupta interioara, fiind munciti, probabil, de povara viitorului destin sufletesc al propriilor copii, de care vor fi raspunzatori, dar nu au puterea, sau nu-i lasa mandria sa-L recunoasca pe Unul Dumnezeu atotputernic, si astfel se tem (subconstient sau nerecunoscand daca totusi constientizeaza) ca vor avea parte de intrebarile sau reprosurile copiilor lor, cand acestia vor ajunge maturi si, cand le va lipsi Harul spre a iesi din necazuri sau depresii (fereasca Domnul!).

Sunt de parere ca este vorba despre o criza existentiala. Parintii care nu doresc educatie religioasa pentru copiii lor, isi dau seama ca nu le vor putea raspunde (nici acum, nici mai tarziu) intrebarilor de felul: Eu de ce m-am nascut? De unde vin? Unde voi merge? Ce rost are viata pentru mine? si altele. Traind o astfel de criza existentiala, am observat ca unii dintre parinti (poate nu neaparat atei, dar derutati), devin denigratori, jignind aproape cu ura tot ce tine de Biserica, cler, enoriasi, credinta, etc.

Sa dea Domnul sa afle cu totii ca stiinta nu este contrazisa de catre credinta, si mai nou nici invers. Sunt doar abordari diferite. Stiinta si-a impus niste limite rationale din care, la nivel mediu, nu poate iesi, iar credinta transcende realitatea lumii materiale si are un alt sediu in cadrul persoanei, si anume INIMA (mai ales cea duhovniceasca).

Apele involburate

Plimbandu-ma deunazi pe malul Muresului, urmaream cum apele umflate si involburate carau cu mare viteza tot felul de crengi, copaci uscati, dar mai ales gunoaie. Mi-am amintit zicala: „Cand apele sunt tulburi, gunoaiele ies la suprafata.”

Adevarat, dar pentru aceasta trebuie involburare, trebuie forta. Apa in sine are atata forta cata primeste. Daca Dumnezeu nu i-ar da-o, n-ar avea-o. Daca Dumnezeu n-ar fi dat ploile, apa n-ar fi fost involburata.

Asa si cu gunoaiele noastre: Nu vor iesi la suprafata fara involburare, fara forta (launtrica). Forta o putem primi de la Dumnezeu cu conditia sa o cerem, sa o voim, sa ne silim. Noi nu suntem apa de rau, noi suntem cununa creatiei. Pe noi Dumnezeu ne vrea impreuna lucratori cu El, doreste sa vada mai intai voirea noastra si ravna noastra, ca mai apoi sa ne trimita Harul Duhului Sfant spre lucrarea cea buna.

Ajuta-ne Doamne sa ne vedem gunoaiele pacatelor, pentru a putea sa ne curatim sufletul de ele!