Arhiva categoriei: Duhovnicesti

Adormirea Maicii Domnului

 

Cand a binevoit Hristos, Dumnezeul nostru, sa ia la Sine pe Maica Sa, atunci cu trei zile mai inainte, a facut-o sa cunoasca, printr-un inger, mutarea ei de pe pamant la viata cea cereasca. Deci, instiintandu-se Nascatoarea de Dumnezeu despre aceasta, s-a bucurat, cu bucurie mare, si s-a suit degraba in Muntele Maslinilor, ca sa se roage.

S-a intors, apoi, acasa si a pregatit toate cele de ingropare, incredintand, pe vecine ca, mutandu-se in ceruri, nu numai pe ele nu le va uita, ci pe toata lumea o va cerceta si o va ocroti. Si a impartit vaduvelor sarace vesmintele sale. Si a luat, apoi, iertaciune de la toti si, culcandu-se pe pat, a facut rugaciune pentru intarirea lumii si pentru vietuirea in pace. Si, binecuvantand pe toti cei de fata, si-a dat sufletul in mainile Fiului si Dumnezeului ei. Si multe vindecari s-au impartit tuturor celor bolnavi, prin binecuvantarea ei.

Si, s-a facut, atunci, tunet mare si au venit de la marginile lumii, ca pe niste nori, toti Apostolii lui Hristos, la casa Maicii Domnului din Ierusalim. Si, incepand Petru cantarea cea de ingropare, Apostolii au ridicat patul si au petrecut, pana la mormant, trupul cel primitor de Dumnezeu. Si, sosind in satul Ghetsimani si asezand in mormant trupul Maicii Domnului, Apostolii au zabovit, acolo, inca trei zile, asteptand pe Apostolul Toma, care din dumnezeiasca randuiala, lipsea.

Si, sosind, Toma Apostolul era intristat, ca nu se invrednicise sa vada, si el, chipul adormit al Maicii Domnului, ca si ceilaiti Apostoli. Deci, s-a deschis, cu hotarare de obste, mormantul, pentru el. Si, daca s-a deschis, s-au minunat, ca au aflat mormantul fara sfantul ei trup si era numai giulgiul lasat, ca mangaiere si marturie nemincinoasa a mutarii Nascatoarei de Dumnezeu, cu trup cu tot, la ceruri.

sursa: credo.ro

Pateric: Avva Sisoe cel Mare

Se spunea despre avva Sisoe, ca atunci cand era sa se savarseasca, sezand parintii langa dansul, a stralucit fata lui ca soarele. Si le-a zis lor: iata avva Antonie a venit! Si dupa putin, a zis: iata ceata proorocilor a venit! Si iarasi fata lui, mai mult a stralucit. Si a zis: iata ceata apostotilor a venit. Si s-a indoit fata lui iarasi. Si se parea, ca si cum el ar fi vorbit cu cineva si s-au rugat batranii de el zicand: cu cine vorbesti, parinte? Iar el a zis: iata, ingerii au venit sa ma ia si ma rog sa fiu lasat sa ma pocaiesc putin.

Si i-au zis lui batranii: nu ai trebuinta sa te pocaiesti, parinte. Si le-a zis lor batranul: cu adevarat, nu ma stiu pe mine sa fi pus inceput. Atunci au cunoscut toti ca este desavarsit. Si iarasi, de naprasna s-a facut fata lui ca soarele si s-au temut toti. El le-a zis lor: vedeti, Domnul a venit. Iar Domnul a zis: aduceti-mi pe vasul pustiului! Si indata si-a dat duhul. Si s-a facut ca un fulger si s-a umplut toata casa (locul) de buna mireasma.

Patericul egiptean

Despre iubirea de sine şi despre slava deşartă

Sunteţi lăudată. Ce-i de mirare în asta? Unde nu-i peşte, şi racul e peşte – cum obişnuia să spună părintele nostru Partenie. Acest lucru, însă, este foarte recomandat în societatea noastră, în care există simpatie chiar şi pentru o umbră de bine… În acelaşi timp, acest lucru este foarte inconvenabil pentru dumneavoastră. Picătura care cade repetat străpunge piatra. Câte o picătură din fiecare laudă se aşază peste viermele iubirii de sine şi al vanităţii, şi îl hrăneşte; el creşte neobservat, mai îngăduie o vreme şi simţămintele de smerenie, până nu se întăreşte. Iar când creşte mare, devorează totul dintr-o dată. Este mare primejdie! Şi încă ceva.

Lauda gâdilă inima, stăvileşte râvna şi o slăbeşte. Este ca şi cum i-ai pune piedică aleargătorului. Oprirea în viaţa duhovnicească este deja un pas înapoi. Şi este rău! Ce-i de făcut? Smeriţi-vă şi înăbuşiţi înălţarea gândurilor şi a inimii prin tot felul de sentimente smerite faţă de sine. Când vorbele dulci vă lovesc în urechi, ca pietrele, coborâţi în inimă şi umiliţi-vă în fel şi chip înaintea Domnului şi a sfinţilor Lui. Câte trude n-au îndurat ei ca să fie pe plac Domnului? Iar noi ce facem? Mergem o dată la biserică, facem cinci metanii acasă, citim o pagină dintr-o carte mântuitoare de suflet – şi gata, am ajuns între sfinţi! Exact aşa!

Osteneala trupească, umilitoare ajută foarte mult. Slugile sunt, deasemeni, buni învăţători întru smerenie. Doriţi-vă jigniri şi, mai ales, dintre cele nedrepte; cel puţin. Întâmpinaţi-le ca pe un plasture salvator, pus de Domnul pe rana semeţiei. Dar nu încercaţi să întreprindeţi ceva de una singură! Alergaţi la Domnul, Care S-a smerit pe Sine până a luat chip de rob. El vă va învăţa. Nu vă neglijaţi însă această stare. Laudele vă vor îngheţa şi vă veţi preface într-o statuie de marmură, nerespingătoare pe dinafară, dar lipsită de viaţă. Maica Domnului să vă izbăvească de aceasta! Mai bine e să te tăvăleşti în noroi şi să fii călcat în picioare de toţi, decât aşa.

Sf. Teofan Zăvorâtul – Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină

„Dumnezeu premerge iubirii noastre”

Dumnezeu premerge iubirii noastre şi cuprinde totul în iubirea Sa… Suntem înconjuraţi de ea… Dacă nu-i simţim razele care ne încălzesc, este datorită împietririi noastre în cele ale simţurilor… Dar este suficient ca sufletul să se elibereze cât de puţin din aceste legături şi să renunţe la orice pentru Dumnezeu, că Dumnezeu va intra în el… şi Se va împărtăşi cu el… şi sufletul se va trezi înviorat şi încălzit. Din acest izvor decurge apoi şi binefacerea faţă de aproapele şi desăvârşirea de sine.

Începutul acestora este pocăinţa: ea duce la nevoinţele purificatoare ale ascetismului. Pe măsura purificării, inima se întăreşte în iubirea de Dumnezeu. O inimă cu totul curată are iubire deplină de Dumnezeu. Mare păcat că filozofii noştri l-au transformat pe Dumnezeu într-o idee… şi uită mereu că omul este o creatură căzută… El nu se mai poate restaura decât prin Domnul Iisus Hristos, prin Sfânta Biserică.
[…]
Astfel, căzuţi fiind, Domnul ne va tămădui în lăcaşul Său de vindecare – Biserica… Nu trebuie, deci, să ne gândim la mângâieri… Bolnavul are nevoie când de o tăietură, când de o cauterizare, când de plasturi… Sunt procedee dureroase, iar mângâierile vin după însănătoşire… Dar, cum sănătatea deplină ne este făgăduită doar pentru viaţa viitoare, pe seama celei prezente ne rămân doar durerile şi truda.

Să ne nevoim cât de cât! E lungă, oare, viaţa de acum?… Cealaltă nu are sfârşit. Dar dacă nimerim de-a stânga… ce va fi? Vom plânge în hohote şi vom striga, dar zadarnic. Mai bine să ne trudim puţin aici în curtea milostivului nostru Stăpân şi a Domnului, decât să pătimim acolo…

Sf. Teofan Zăvorâtul – Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină

Prea iubitorule de Dumnezeu taică N.

Iartă-mă dragul meu, şi să nu socoţi că eu vreau să te ocărăsc pentru ceva. Nu, absolut, nu! Eu aş fi vrut numai să-ţi explic, ca celui mai apropiat prieten şi frate întru Hristos, simţirea iubirii de Dumnezeu – acea simţire pe care cu atât de mult şi atât de puternic doream s-o primesc şi n-o primeam. Aceste dorinţe ale mele erau chinurile naşterilor mele duhovniceşti şi aceste chinuri au fost foarte îndelungate,  treizeci de ani şi ceva. Socot că lupta cu păcatul, pentru bucuria unirii cu Domnul şi Ziditorul, era în mine de două feluri.

Una, a mea firească, alta, a lui Dumnezeu – însă totul era aşa de tainic şi de ascuns după rânduiala de sus, că eu numai mai târziu am putut pricepe ceva. Eu nu puteam în luptă cu mine însumi, cu răbufnirile patimilor trupului meu, însă cu toate acestea, în mine persista o dorinţă mai înaltă şi mai bună decât toate răbufnirile păcatului. Ea (dorinţa aceasta) înaripa duhul meu, eu simţeam că numai ea mă va mulţumi pe mine şi nimic altceva (mai mult nimic) pe lume – această putere veşnic creatoare, pentru care nu moare, dăruită de Creator – iubirea de Dumnezeu.

Eu eram însetat să-L iubesc pe Creator din toată inima. Însă cum să iubeşti? Ca să iubeşti pe Dumnezeu trebuie să fii vrednic de Dumnezeu; iar eu mă vedeam pe mine nu numai păcătos, ci şi zăbovind în păcatele mele. Dorinţa de a iubi pe Dumnezeu se întărea, creştea pînă la ardere, dar cum să iubeşti, ca inima să fie mulţumită în dorinţa sa, eu nu ştiam. Şi ce să fac pentru acest lucru, nu mă puteam pricepe. Am încercat toate mijloacele, pe care mi le arată: adică să faci tot ce e bun, să fii milostiv cu cei de aproape. Eu am epuizat această virtute până la fund. Nu odată am rămas abia acoperit, împărţind totul celor nevoiaşi, răbdam foamea şi frigul, ascunzând acest lucru de la alţii, sufeream batjocurile, nu mă răzbunam pentru ele, mă sileam să-i iubesc pe vrăjmaşi şi-i iubeam, după cum e poruncit acest lucru de Domnul.

Însă iubirea însăşi faţă de Dumnezeu eu n-o simţeam în mine, ba şi patimile mele îmi spuneau clar, că eu eram străin de această iubire dumnezeiască. Iar gândul meu nu mă părăsea pe mine şi inima ardea încă cu o dorinţă mai mare de a iubi pe Dumnezeu, însă, în realitate, eu n-ajungeam la acest lucru. Eu simţeam că puterea vieţii e în iubirea de Dumnezeu, putere creatoare, harică; eu socoteam că dacă voi avea în mine această iubire, apoi cătuşele patimilor mele vor cădea de la sine, urmele lor se vor topi şi vor arde de focul iubirii dumnezeieşti. Eu eram atunci convins de acest lucru şi acum te încredinţez, că altfel nici nu poate fi. Acest lucru e acel adevăr, despre care s-a spus de însuşi Mântuitorul nostru Dumnezeu:

„Adevărul vă va slobozi pe voi, şi voi veţi fi într-adevăr sloboziţi.” Şi iată că nu mai aveam răbdure să aştept mai mult. Eu strigam în fiecare clipă, dar când mă va învrednici Domnul de această iubire faţă de El. Dar El a zis: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”. Doamne, vino şi te sălăşluieşte întru noi; învaţă-mă să fac voia Ta, învaţă-mă să Te iubesc pe Tine cum se cuvine să te iubesc. Doar pentru Tine, Cel atotputernic, nu e greu să faci acest lucru pentru mine, Doamne, măcar aşa învredniceşte-mă: sălăşluieşte pentru puţin această iubire întru mine şi petreci întru mine; eu Te voi pricepe, Te voi cunoaşte; apoi depărtează-Te de la mine şi eu pe urmă, din cunoaştere, voi tinde către Tine, voi suferi conştient, ştiind pentru ce sufăr, pentru ce trăiesc.

Şi iată, Domnul meu a binevoit ca să mă îmbolnăesc, şi eu m-am îmbolnăvit, iar dragostea aceasta încă n-o încercasem în mine; m-am îmbolnăvit şi plângeam tare în timpul bolii mele, că am rămas biruit în păcatele mele de păcat, iar iubire încă tot nu am. Mă grăbesc să mă căiesc, şi nu o dată şi nu de două; ci foarte mult mă căiesc şi capăt o bucurie, căci văd că păcatul începe să-şi piardă puterea asupra mea. Fiindcă îndulcirea păcătoasă lipsea din sufletul meu, gândul cel păcătos nu se mai ivea în inimă, iar pocăinţa s-a unit cu o mulţumire faţă de Dumnezeu.

Cu cât mai mult sufeream, cu atât mai uşor mă simţeam. Eu simţeam o mare nevoie să mă împărtăşesc, şi mă împărtăşeau; după împărtăşirea cu Sfintele Taine, duhul meu se înaripa cu o nădejde negrăită de Dumnezeu, iar inima mea se umplea de o mulţumire către Domnul Iisus Hristos. Anume aici mi s-a descoperit, mie, sărăcăciosului, în toată plinătatea ei de necuprins, iubirea lui Dumnezeu pentru lume, în răscumpărarea neamului omenesc. Această dragoste a vorbit parcă întru mine, înlăuntrul fiinţei mele cu atâta putere faţă de Domnul, că eu nu mai simţeam nici suferinţele mele. Eu nu puteam să mă despart nici cu gândurile, nici cu simţirile inimii de iubirea către Domnul.

Amintirile despre viaţa Lui pământească, despre toate manifestările şi lucrările de pe pământ, produceau în mine un cutremur plin de bucurie, înnoind lăuntricul sufletului şi inimii mele. Inima mea era plină de nădejdea mântuirii. Nimic nu putea să-mi dea prilej de a mă deznădăjdui de îndurarea lui Dumnezeu. Domnul era aproape, sufletul trăia prin El şi-I simţeam numai dragostea Lui cea nemărginită. Fiecare pas al vieţii pământeşti a Mântuitorului era chiar întipărit în conştiinţa mea, el fiind săvârşit pentru mântuirea, pentru sfinţirea omului. El a sfinţit totul pentru mine, şi aerul ce mă înconjoară, şi apa pe care am băut-o şi însuşi patul pe care zăceam, şi mormântul, în care mă pregăteam să cobor.

Toate acestea erau o arvună a mântuirii mele, învierii mele din moartea trupului şi proslăvirii cu Domnul. Şi eu simţeam că acest lucru se făcea, nu după meritul meu, ci numai pentru nemărginita milostivire a lui Dumnezeu. Eu mă recunoşteam pe mine foarte păcătos, dar în acelaşi timp, o nădejde fierbinte spre dragostea şi mila lui Dumnezeu cea mântuitoare, necontenit înaripa duhul meu. Lacrimile de umilinţă curgeau din ochii mei, iar ce simţea inima mea în acest timp, eu nici nu pot să descriu. Eu nu simţeam nevoie de mâncare, îmi venea greu când mă vizitau alţii. Eu eram fericit, rănit de dragostea către Domnul, doream să rămân chiar pentru veşnicie singur şi să sufăr – însă numai cu Domnul şi în dragostea faţă de El. Iată ce este iubirea de oameni şi ce face ea cu sufletul omului.

Un stareţ – ieroschimonah de la Sihăstria Optina

Sbornicul (pag. 488, 489)

Roadele Duhului

Căci cînd ajunge cineva la desăvîrşirea Duhu­lui, după ce s-a curăţit deplin de toate patimile şi s-a unit în întregime cu Duhul mîngîietor printr-o împăr­tăşire negrăită, încît s-a învrednicit şi sufletul însuşi să se facă duh, ca unit cu Duhul, atunci se face întreg lumină, întreg duh, întreg bucurie, întreg odihnă, în­treg veselie, întreg dragoste, întreg gingăşie, întreg bu­nătate, întreg blîndeţe şi aşa zicînd se scufundă în vir­tuţile puterii Duhului cel bun, ca o piatră în adîncul mării, care e învăluită de ape din toate părţile. Astfel aceştia, uniţi în tot chipul cu Duhul lui Dumnezeu, se fac asemenea lui Hristos însuşi avînd în ei neschimbate virtuţile Duhului şi arătînd tuturor roduri de felul acesta.

Sf. Simeon Metafrastul – Filocalia

„Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21)

„Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21).
Acest citat este astfel lămurit în cuvintele Sf. Macarie Egipteanul: „inima este un prea mic vas, dar într-însa sunt îngerii, este viaţa şi împărăţia, într-însa sunt cereştile cetăţi, într-însa sunt toate comorile harului”. În încăperea lăuntrică, în cămara inimii, omul trebuie mai des să se închidă, decât între pereţii cei văzuţi şi, adunându-şi acolo toate gândurile, să-şi înfăţişeze mintea înaintea lui Dumnezeu, să se roage Lui în taină, cu toată căldura duhului şi cu credinţă vie, iar odată cu acestea, să se înveţe întru cugetarea de Dumnezeu, pentru ca astfel să poată creşte până la statura bărbatului desăvârşit.