Arhiva categoriei: Filocalia

Despre răbdare

Ea învaţă sufletul să se mîngîie şi să nu slăbească de mulţimea războaielor şi a necazurilor. Pe ea neavînd-o Iuda, a găsit moartea cea îndoită, ca un lipsit de experienţa războiului. Pe ea avînd-o fruntaşul Petru, deşi a căzut, dar ca un cercat în război a biruit pe dia­volul care-l doborîse. Pe ea aflînd-o monahul acela ca­re a căzut în curvie, a biruit pe cel ce l-a biruit, nesupunîndu-se gîndului deznădejdii care-l împingea să pă­răsească chilia şi pustiul, ci cu răbdare zicînd către gînduri : n-am păcătuit şi iarăşi zic vouă n-am păcătuit. O, dumnezeiască înţelepciune şi răbdare a viteazului bărbat ! Această fericită virtute l-a desăvîrşit pe Iov şi toate bunătăţile lui cele dintîi. Căci numai puţin dacă ar fi slăbit în ea, dreptul ar fi pierdut toate cele din­tîi. Dar cel ce cunoştea răbdarea lui, a îngăduit bătaia spre desăvîrşirea lui şi spre folosul multora.

Cuv. Petru Damaschin – Filocalia vol. 5

Regulile războiului lăuntric

Respingerea gândului de la prima lui arătare, adică de la atac (momeala) care nu e produsul nostru ci al Satanei. Aceasta înseamnă a păzi capul șarpelui. Atacul pare la început nevinovat: e gândul sau închipuirea unui lucru sensibil. Întâi e trimis porumbelul, ca pe urmele lui să se furișeze șarpele. Deci nu trebuie deosebit între gând bun și rău ci omul trebuie să le respingă pe toate, mai ales daca e incepător. La această respingere a gândului de la prima apariție rolul principal îl are atenția.

Dacă totuși gândul a pătruns în minte, trebuie luptat cu el cu ajutorul împotrivirii; aceasta trebuie să zdrobească capul șarpelui.

Atenția și împotrivirea trebuiesc însă unite cu rugăciunea neîncetată pentru a putea obține biruința. Dar pentru că diavolul se poate travesti în înger al luminii, amestecând gânduri la început bune în rugăciunea noastră, ca mai apoi să ne împrăștie mintea, este necesar ca rugăciunea că constea într-un singur gând – cel al lui Iisus. Aceasta este rugăciunea lui Iisus. Ea trebuie să devină obișnuită ca respirația, ”lipită de respirație” – după formularea Sf. Ioan Scărarul. Cu numele lui Iisus putem zdrobi pruncii babilonești, adică gândurile născute de Satana în noi.

După ce am început să viețuim cu atenție la minte, dacă împreunăm smerenia cu trezvia și însoțim rugăciunea cu impotrivirea, vom merge bine pe drumul cugetării, infrumusețând, măturând, împodobind și curățind casa inimii noastre de răutate, călăuziți de numele cel sfânt și închinat al lui Iisus Hristos, ca de un sfeșnic de lumină. Dacă ne vom încrede însă numai in atenția sau trezvia noastră, repede vom cădea răsturnându-ne, fiind împinși de vrăjmași, și ne vor răpune viclenii și înșelătorii; și tot mai mult ne vom prinde mrejele gândurilor rele, ba chiar vom fi sfâșiați cu ușurință de către ei, neavând ca suliță puternică numele lui Iisus Hristos.

Sfântul Isihie Sinaitul – Cuvinte despre împotrivire și rugăciune – Filocalia vol. 4

Dar harul se retrage iarăşi, coborînd o treaptă

Socoteşte, zice, cele ale harului astfel: închipuieşte-ţi că ai urcat la treapta a douăsprezecea a desă­vârşirii. Căci se  întîmplă uneori că se poate ajunge şi la această măsură. Dar harul se retrage iarăşi, şi coborînd o treaptă, rămîne aşa-zicînd pe a unsprezecea. I s-au arătat o vreme omului acele lucruri minunate a căror experienţă a făcut-o. Dacă i-ar rămîne acestea mereu în acelaşi fel, nu ar putea să poarte iconomia şi greu­tatea cuvîntului. N-ar putea să asculte, sau să grăiască, sau să se îngrijească despre vreun lucru, fie el cît de mic. Ar sta numai într-un colţ, pironit, răpit şi îmbătat.
De aceea nici nu i s-a dat lui măsura desăvârşită, ca să aibă vreme să se ocupe şi cu îngrijirea fraţilor şi cu slujba cuvîntului.

Sf. Simeon Metafrastul Filocalia vol.5, Cuvantul 93

Sf. Ioan Casian, “Despre slava deşartă”

A şaptea luptă o avem împotriva duhului slavei de­şarte. Patima aceasta este foarte felurită şi foarte sub­ţire şi nu o bagă de seamă uşor nici însuşi cel ce păti­meşte de dânsa. Atacurile celorlalte patimi sunt mai vădite şi de aceea e mai uşoară oarecum lupta cu dânsele, căci sufletul cunoaşte pe potrivnicul său şi îndată îl răstoarnă prin împotrivire cu cuvântul şi prin rugăciune. Dar păcatul slavei deşarte având multe în­făţişări, precum s-a zis, este greu de biruit. El încearcă să săgeteze pe ostaşul lui Hristos prin orice îndelet­nicire, prin glas, prin cuvânt, prin tăcere, prin lucru, prin priveghere, postiri, rugăciune, citire, linişte, până şi prin îndelunga-răbdare.

Pe cel ce nu izbuteşte să-l amăgească spre slava deşartă prin scumpetea haine­lor, încearcă să-l ispitească prin îmbrăcămintea proas­tă, şi pe cel ce nu l-a putut face să se îngâmfe prin cin­ste, pe acela îl duce la nebunie prin aşa-zisa răbdare a necinstei; iar pe cel ce nu l-a putut împinge la slava deşartă pentru destoinicia în cuvânt, îl amăgeşte prin tăcere, făcându-l să-şi închipuie că a dobândit liniştea. Dacă n-a putut moleşi pe cineva prin belşugul bucate­lor, îl slăbănogeşte prin postul pe care îl ţine de dragul laudelor. Scurt vorbind, tot lucrul, toată îndeletnicirea dă prilej de război acestui drac viclean.

Filocalia vol.1

Toate mi se par con­trare

O, cîte lacrimi aş vrea să am, cînd mă văd pe mine dintr-o parte sau alta ! Că de nu păcătuiesc, mă înalţ din mîndrie. Iar de păcătuiesc, şi pot să văd, îmi pierd curajul nemaiştiind ce să fac şi vin la deznădejde. Dacă apoi alerg la nădejde, iarăşi vine mîndria. Iar dacă plîng, aceasta mi se face pricină de părere de sine ; şi dacă nu plîng, iarăşi vin patimile. Viaţa mea e moarte şi moartea e mai rea pentru frica muncilor. Rugăciu­nea mea mi se face ispită şi neluarea aminte, pierzare.

Toate mi se par con­trare din neştiinţă şi nu pot să pun de acord vreuna din ele. Nu descopăr virtutea şi înţelepciunea ascunse în încercări, pentru că nu am răbdare. Dacă nu se naşte în suflet răbdarea din credinţă, nu poate avea cineva nicidecum vreo virtute. «Întru răbdarea voastră veţi dobîndi sufletele voastre», zice Domnul, Cel ce a zidit una cîte una inimile oamenilor, cum zice psalmistul.

Cuv. Petru Damaschin – Filocalia vol. 5

Roadele Duhului

Căci cînd ajunge cineva la desăvîrşirea Duhu­lui, după ce s-a curăţit deplin de toate patimile şi s-a unit în întregime cu Duhul mîngîietor printr-o împăr­tăşire negrăită, încît s-a învrednicit şi sufletul însuşi să se facă duh, ca unit cu Duhul, atunci se face întreg lumină, întreg duh, întreg bucurie, întreg odihnă, în­treg veselie, întreg dragoste, întreg gingăşie, întreg bu­nătate, întreg blîndeţe şi aşa zicînd se scufundă în vir­tuţile puterii Duhului cel bun, ca o piatră în adîncul mării, care e învăluită de ape din toate părţile. Astfel aceştia, uniţi în tot chipul cu Duhul lui Dumnezeu, se fac asemenea lui Hristos însuşi avînd în ei neschimbate virtuţile Duhului şi arătînd tuturor roduri de felul acesta.

Sf. Simeon Metafrastul – Filocalia

Despre smerita cugetare

Iar semnele smeritei cugetări sînt: avînd cineva toată virtutea trupească şi sufletească, să se socotească pe sine şi mai dator lui Dumnezeu, ca unul ce a luat multe prin har, nevrednic fiind ; iar dacă i-ar veni vreo ispită de la draci sau de la oameni, să se socotească pe sine vrednic de acestea şi de altele mai multe, ca să-şi scadă puţin din datorie şi să afle la judecată o uşurare de muncile aşteptate. Fiindcă atunci cînd nu pătimeşte aşa ceva, mult se necăjeşte şi se nevoieşte, căutînd să afle ceva prin care să se silească pe sine. Iar cînd dobîndeşte aceasta, iarăşi se smereşte, ca unul ce luînd dar de la Dumnezeu şi neputînd afla ceva ca să întoarcă Fă­cătorului de bine, rămîne lucrînd pururea, socotindu-se pe sine şi mai îndatorat.

Despre nepătimire

Iar semnul nepătimirii, poate, acesta este: a rămî­ne în toate netulburat şi fără teamă, ca unul ce a primit să poată toate prin harul lui Dumnezeu, după Apostol, nemaiavînd nici o grijă de trup. Unul ca acesta se va nevoi cu toată silinţa şi va ajunge la odihna deprinderii. Dar mulţumind, iarăşi se apucă de altă silin­ţă, ca să se afle pururea războit şi biruind întru smerenie. Aceasta este sporirea omului. Căci cele ce se fac fără silire nu sînt fapte, cum zice Sfîntul Isaac, ci mai degrabă da­ruri. Iar dacă după prima osteneală a şi venit odihna, ea este plata înfrângerii şi nu trebuie să te lauzi cu ea. Căci nu cei ce iau plată sînt lăudaţi, ci cei ce se silesc în lucrare şi nu iau nimic. Şi ce să spunem? Toate cîte le-am face şi toate prin cîte i-am mulţumi Făcătorului de bine, le datorăm Lui, ba cu mult mai multe, deoarece El nu are lipsă de nimic şi nici trebuinţă de ceva, dar noi nu putem să facem vreun bine fără de El.

Cuv. Petru Damaschin – Filocalia vol. 5

«găteşte-ţi su­fletul spre ispită, îndreaptă-ţi inima şi rabdă»

«Fiule, zice Scrip­tura, cînd te apropii să slujeşti Domnului, găteşte-ţi su­fletul spre ispită, îndreaptă-ţi inima şi rabdă». Iar în altă parte : «Toate cele ce-ţi vin, primeşte-le ca bu­ne, ştiind că fără Dumnezeu nu se face nimic». Drept aceea sufletul care vrea să placă lui Dumnezeu, tre­buie să se prindă înainte de orice de răbdare şi de nă­dejde. Căci meşteşugul păcatului este mai ales acela de a ne sădi moleşire în vremea necazului, ca să ne depărteze de la nădejdea către Domnul. Iar Dumne­zeu niciodată n-a lăsat sufletul care nădăjduieşte într-Însul să fie covîrşit de încercări încît să deznădăjduiască.

Sf. Simeon Metafrastul – Filocalia

Vai vouă cînd vă vor grăi de bine oamenii

«Vai vouă cînd vă vor grăi de bine oamenii» (Luca VI, 26), adică atunci cînd voia voastră va fi să au­ziţi vorbe bune de la oameni şi vă veţi mîndri cu slava şi cu laudele de la ei. Desigur, nu e cu putinţă să se ascundă pentru totdeauna cei ce fac bine. Pentru că însuşi Domnul zice : «Să lumineze lumina voas­tră înaintea oamenilor» (Matei V, 16). Dar siliţi-vă, zice, să faceţi binele spre slava lui Dumnezeu şi nu pentru slava proprie, nici ca unii ce iubiţi cu înfocare laudele oamenilor. Pe unii ca aceştia i-a arătat ca fiind şi necredincioşi, zicînd : «Cum puteţi să aveţi credinţă, primind slavă de la oameni şi slava de la Dumnezeu sigur nu o căutaţi».

Sf. Simeon Metafrastul – Filocalia