Arhiva categoriei: Pr. Arsenie Boca

Dumnezeu e cu noi şi ne poartă de grijă de mântuire

Cu cât ni se întâmplă necazuri mai grele şi ni se dă şi timp în cale, cu atât să avem convingerea că Dumnezeu e cu noi şi ne poartă de grijă de mântuire. Ca atare nu avem nicidecum dreptul să dăm vina pe nimeni de ce ni se întâmplă ce ni se întâmplă. Dimpotrivă, ştiind rostul necazurilor putem să ne rugăm pentru cei ce ne blestemă, putem face bine celor ce ne fac rău, căci în realitate ne fac bine. Totul este să ştim şi să credem că Dumnezeu îngăduie să vină necazul şi nu întrece măsura de trebuinţă, Tatăl nostru fiind drept şi iubitor de oameni.

Pr. Arsenie Boca

Răspunsuri de aur ale Sfântului Vasile cel Mare

Era prin anul 372 când însuşi împăratul Valent a mers în Cezareea Capadociei unde păstorea Sfântul Vasile cu gând să-l abată de la dreapta credinţă la arianism. Sfântul Vasile i-a răspuns liniştit şi cuviincios că ţine credinţa pe care au mărturisit-o Sfinţii Părinţi la Niceea (325) şi că nimeni nu are putere să dea altă mărturisire de credinţă peste aceea. Primind un atare răspuns împăratul Valens căuta pricina ca să-l exileze pe Sfântul Vasile ştiind că numai el susţine dreapta credinţă în Asia Mică şi că dacă n-ar fi el pe ceilalţi uşor i-ar putea câştiga fie prin momeli fie prin înfricoşări.

Împăratul l-a dus cu sine pe Modestus, prefectul pretorienilor (siguranţa împăratului) şi pe episcopul Evippius din Galatia care era arian. Pe acesta l-a dus ca să provoace scandalul ca apoi prefectul să poată interveni cu armata. Evippius a vrut să slujească într-o biserică din Cezareea dar Sfântul Vasile nu l-a lăsat până când nu va subscrie afuriseniile date de soborul de la Niceea asupra arienilor. Acela s-a plâns împăratului care a trimis la Sfântul Vasile pe prefectul pretorienilor ca să-l atragă la arianism iar dacă nu va putea cu binele să-l înfricoşeze cu ameninţări.

„Ce îndrăzneală ai tu să te împotriveşti religiei împăratului” – îi zise prefectul? „Eu nu văd nici o îndrăzneală şi nu văd care este religia împăratului ca să mă împotrivesc ei. Eu ştiu că şi împăratul e creat de Dumnezeu ca şi mine şi prin urmare şi el trebuie să aibă aceeaşi religie pe care o am şi eu şi credincioşii mei”. Prefectul începu cu ademeniri zicând: „Uite n-ai vrea tu să fii în mărire asemenea împăratului? O vei putea avea dacă vei mărturisi şi tu credinţa împăratului”.

Sfântul Vasile îi răspunse: „Amândoi suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu dacă suntem asemenea împăratului. În ce priveşte mărirea, aceasta se va vedea numai în viaţa viitoare. Apoi spune tu dacă o va avea acela care face voia lui Dumnezeu sau acela care lucrează împotriva Lui”. „Dar nu te temi de relele ce pot să vină asupra ta” – îi zise prefectul? „Eu nu mă tem de rele pentru că ştiu că Dumnezeu nu va îngădui mai multe decât sunt de trebuinţă pentru ispăşirea păcatelor mele”. „Dar ştii că împăratul poate să-ţi facă atâta rău cât tu nu vei putea răbda?” „Ce anume ar putea să-mi facă împăratul” -întreabă Sfântul Vasile liniştit? „Să te despoaie de averi, să te exileze, să te ucidă chiar”.

La acestea Sfântul Vasile râse zicând: „Toate acestea împăratul nu mi le poate face. Astfel nu mă poate despuia de averi fiindcă m-am despuiat demult eu însumi, aşa că azi n-am nimic. Nu mă poate exila unde să nu fie Dumnezeu de faţă. Apoi cu moartea nu-mi poate face alta decât să mă trimită mai degrabă la viaţa pe care atât de mult o doresc. Spune deci stăpânului tău, împăratului, că dacă n-are alte rele cu care să mă înfricoşeze, de acestea de până acum nu mă tem şi nici gând n-am să-i fac lui pe voie împotriva lui Dumnezeu”.

Prefectul pretorienilor spuse împăratului totul şi încheie cu aceste cuvinte: „De către căpetenia acestei Biserici suntem biruiţi: Ameninţărilor este superior, decât cuvintele e mai tare, iar decât ademenirile este mai puternic” (Minis superior est, sermonibus firucior, verbogum blandi, tiis fortior). Dacă i-am zis: „Niciodată n-am văzut om ca dumneata” ştiţi ce mi-a răspuns? „Poate că niciodată n-ai văzut episcop”! Împăratul se aprinse de mânie şi zbieră înfuriat: „Să fie exilat numaidecât!!”

Şi însuşi se apucă să scrie mandatul de exilare, dar de trei ori i se rupse peniţa şi nu putu scrie. Împăratul crezu că acesta este un semn de sus şi de data aceasta lăsă mânia pentru mai târziu. Reîntors la Constantinopol, din nou încercă să scrie mandatul de exilare pentru Sfântul Vasile dar fără de veste i se îmbolnăvi copilul cel mai mare şi se zbătea ca-n ghearele morţii şi nu se linişti până ce nu-şi propuse să lase pe arhiepiscopul din Cezareea în pace.

Pr. Arsenie Boca – Cărarea Împărăţiei

”Sa fim intelesi! Nu intri dupa moarte in Imparatia in care nu ai trait inca de pe pamant!”

PS Daniil Stoenescu: Explicatie la cuvantul Parintelui Arsenie Boca ”Sa fim intelesi! Nu intri dupa moarte in Imparatia in care nu ai trait inca de pe pamant!”. Lectureaza si comenteaza Pr. Stefan Negreanu.

Pentru a asculta inregistrarea (11min si 02sec), porniti player-ul de mai jos:

 
Pentru a download-a fisierul mp3 (4.41 MB), dati click aici…

„Toţi sunteţi fiii lui Dumnezeu prin credinţa în Iisus Hristos.”

[Către monahi(i), 1986]
„Toţi sunteţi fiii lui Dumnezeu prin credinţa în Iisus Hristos.” (în obârşie, în tranzit şi în final) – Galateni 3,26.

[…] În vederea dobândirii cât mai evidente a chipului lui Hristos în noi, avem rânduite: lepădarea de sine, ascultarea şi tăierea voii, care, toate trele sunt unul şi acelaşi lucru, una şi aceeaşi nevoinţă, una şi aceeaşi „Cruce, în fiecare zi”.

Şi fiindcă unul din defectele cele mai mari ale omului este acela că nu-şi poate da seama de defectele sale, şi-i ţinut de puterea vicleană în ciuma părerii că el ştie cum să trăiască, Dumnezeu a rânduit o ierarhie între oameni şi fiecare are pe cineva mai mare ca el, în dar şi rânduială, faţă de care-i dator să fie supus.

Aşadar, pentru a trăi în linişte trebuie să fii una din două: sau pe de-a-ntregul liber (de patimi), sau pe de-a-ntregul supus. Dar nu orice libertate e libertate, ci numai aceea pe care o dă Adevărul, după cuvântul Mântuitorului: „Adevărul vă va face liberi” (Ioan 8,32); şi nici „adevărul iluzie”, care e sectar, ci Acela care e persoană divină şi consonanţă a Bisericii soborniceşti.

„Numai acolo unde fraţii trăiesc în unire Dumnezeu trimite daruri nesfârşite” (Psalmul 132,3); iar această unire, pe care o apără toţi laolaltă, e ridicată la valoarea de semn al recunoaşterii, că aceia sunt ucenicii şi prietenii Mântuitorului.

Şi cu cât cineva se apropie mai mult de Dumnezeu, prin ascultarea poruncilor, cu atât îşi vede mai mult defectele sale şi nu se mai ocupă de defectele altora.

Atunci ceea ce eşti, vorbeşte mai tare decât ceea ce spui.

PĂRINTELE ARSENIE BOCA – „ÎNGERUL CU CĂDELNIŢA DE AUR” (p. 434)

LA DEFINIŢIA PĂCATULUI

Rădăcina necazurilor e aceeaşi cu rădăcina răutăţilor: păcatul – înfrângerea morală a omului, când el conspiră cu diavolul contra Legii lui Dumnezeu. Atunci se transformă omul – fiul lui Dumnezeu – în fiul diavolului, prin ascultarea de acesta. El îi imprimă spiritului, minţii şi inimii, pecetea firii sale: autonomia, răzvrătirea şi autoîndumnezeirea.
Cu pecetea acestor caracteristici iese din împărăţia Harului sub focul mâniei lui Dumnezeu, ajungând fiul pieirii.
Necazurile, târcoalele morţii, sunt numai primele unelte ale lui Dumnezeu, ca să-l trezească şi să-i deschidă ochii să vadă că aşa merge în întuneric, în împărăţia morţii.
Dacă omul stă prea mult în ascultarea celui viclean, pierde credinţa, i se întunecă mintea, nu mai ascultă de nimeni, face din necazuri „motiv” de necredinţă, a cărei final e fie sinuciderea, fie nebunia.
Când oamenii o apucă pe acest „drum larg” al pieirii, când – cu timpul – relele devin deprinderi, „a doua natură”, să te ferească Dumnezeu să le stai în cale şi să-i opreşti. Te vor călca în picioare, te vor dispreţui, din retrograd nu te vor scoate, din anacronic nu vei ieşi decât suflându-te din cale sau răstignindu-te pe cruce.
In „lumea aceasta” nu poţi crede în Dumnezeu nepedepsit.
Şi, pentru credinciosul luminat de Har, soarta aceasta e firească: viaţa lui Iisus se arată şi în ucenic. Acela e ucenic, care are iubirea de Dumnezeu şi de oameni până la cruce: Nu urăşte oamenii de pe nici o cruce pe care-l răstignesc ei. Aceasta este iubirea care nu cade niciodată. Aceasta e porunca supremă, Testamentul lui Iisus Hristos: cauza lui Dumnezeu pe pământ, pentru care ucenicii Săi nu-şi cruţă viaţa. Aşa se biruie diavolul.
„Raţiunea” vicleanului aceasta este: să uzeze organismul şi să-l facă inapt de evoluţia lui spre capacitatea maximă de interceptare a legilor divine asupra lumii şi vieţii şi, ca urmare, să nu aibă habar de o ordine spirituală a existenţei, ca şi cum aceasta n-ar fi, ci simpla orânduire a materiei „de la sine”.

PĂRINTELE ARSENIE – „ÎNGERUL CU CĂDELNIŢA DE AUR” (p. 388,389)

„Sabia şi focul”

Făptura cea nouă cu înnoirea minţii, care nu se mai teme de lume, de logica cruţării şi menajării de sine, de nici o sabie pământească – nu se mai teme de moarte.
„Sabia” a „tăiat” mlădiţele sălbatice, „focul” a tămăduit firea de frică – nemurirea a devenit mai evidentă ca moartea. Moartea pentru cauza lui Hristos a devenit fericirea intrării în Împărăţia cerurilor. Şi nu este fericire mai evidentă ca martiriul.
În slujba Botezului avem nucleul acestei evidenţe, în cele trei scufundări şi ridicări din apă, a morţii Domnului Hristos, a celor trei zile în mormânt şi a Învierii Sale. Dar acest nucleu trebuie să crească, să se dezvolte, să devie conştient şi nebiruită putere în creştin şi în lume.
A nu te mai teme de „cei ce ucid trupul şi mai mult nu pot să facă nimic”(Luca 12,4), nu mai e o problemă.
Suntem deci antrenaţi într-o nouă cunoaştere a condiţiei umane.
E „ştiinţa mântuirii…” (Luca 1,77), ştiinţa îndumnezeirii omului.
Dar până acolo e o cale „şi Eu sunt Calea…” care trebuie cunoscută şi mers cu bună grijă şi dreaptă socoteală pe ea, din aproape în aproape, în fiecare zi, cu fiecare amănunt în aparenţă neînsemnat, dar facându-ne deprinderea celei de a doua natură, din lepădarea de sinea noastră cea veche şi mărginită în toate chipurile.
Iată la ce valoare se ridică mărunţişurile noastre de toate zilele, în care mai marele mănăstirii ne „taie voia”, care, lăsată în firea ei, a omului vechi, numai vrajbă face, îndărătnicii, cârteală, dezbinări şi pierderea căii către mântuire.
Iţi trebuie o minte nouă, mai presus de firea lucrurilor din lumea aceasta, ca să poţi „intra prin poarta cea strâmtă, căci mulţi vor căuta să intre şi nu vor izbuti”(Luca 13,24).
Nu trebuie să te împotriveşti sau să cârteşti împotriva tăierii lăstarilor tăi sălbatici, căci altfel omul tău cel nou, cel după chipul lui Hristos, nu prinde realitate şi putere în tine, asupra răului.
Răspunzătorii noştri urmăresc această creştere a noastră, a omului celui nou, cel pogorât din cer şi dat nouă în dar şi la putinţa priceperii noastre, către cealaltă fire, veşnică, a noastră.
Şi vine puterea vicleană să-ţi zică în minte că mai marele n-are dreptate când îţi spune să răsădeşti varza cu frunza în pământ şi cu rădăcina în sus. Dar puterea lui Dumnezeu a făcut ca ascultarea ucenicului să vadă darul neaşteptat al ascultării: că ascultând de stareţ, de Dumnezeu asculţi. Ştiinţa ta pune hotare omeneşti puterii lui Dumnezeu şi aşa creşte o mlădiţă sălbatică a firii tale vechi, pe care Dumnezeu o taie, prin „tăierea voii”.
Lepădarea de sine e egală cu tăierea voii.

PĂRINTELE ARSENIE BOCA – „ÎNGERUL CU CĂDELNIŢA DE AUR” (pag. 361,362)

Ştim că de la Dumnezeu suntem şi la Dumnezeu ne întoarcem

Ştim că de la Dumnezeu suntem şi la Dumnezeu ne întoarcem, dar înainte de întoarcere suntem trimişi pentru probă în lumea aceasta. De asemenea ştim că lumea aceasta întreagă, zace în cel viclean, care-i îngăduit să verifice: libertatea noastră, credinţa şi dragostea noastră. Aici se face dovada ai cui fii ne facem: ne confirmăm obârşia divină, ne facem fiii lui Dumnezeu şi îl chemăm „Tatăl nostru”; ne tăgăduim această obârşie, ne înghite lumea aceasta şi vicleanul ne face fiii săi, fiii pierzării şi la Dumnezeu nu ne mai întoarcem.

Iată situaţia omului în faţa celor două căi. O cale largă, cât faţa pământului întreg şi altă cale îngustă, cât o punte de lemn peste o apă foarte mare, pe care mai nimeni nu trece.
Pentru această delimitare de căi a venit în lume Dumnezeu însuşi, luând asupră-Şi şi firea omenească spre a se înţelege cu noi şi a ne ajuta întoarcerea – căci aceasta este mântuirea. Înainte de venirea Dumnezeu-Omului pe pământ nu era mântuire. De aceea El ne este şi învăţătorul şi ajutorul şi Calea şi Adevărul nostru.

„În nimeni altcineva nu este mântuire decât numai în Iisus Hristos, şi Acesta răstignit” (Faptele Apostolilor 4,12; I Corinteni 2,2)
Iar El ne-a învăţat:
„Cine vrea să fie ucenicul Meu să se lapede de sine, de tot ce are, încă şi de viaţa sa; să-şi ia crucea sa, în fiecare zi, şi să-Mi urmeze Mie; căci cine va vrea să-şi cruţe viaţa sa o va pierde, iar cine o va pierde pentru Mine şi pentru Evanghelie o va câştiga” (Luca 9,23-24).
Iar cine îşi va câştiga viaţa în condiţiile lepădării de sine, a luării crucii în fiecare zi, ba şi a morţii vieţii acesteia pământeşti pentru cauza lui Hristos, în schimb viată veşnică va afla. „Iar viaţa veşnică aceasta este: să te cunoască pe Tine, singurul adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis” (loan 17,3).

Ucenic e numai cineva care vrea să înveţe o meserie sau o cale şi nu se lasă până nu le învaţă. Unii se lasă de meserie, părându-li-se grea şi nu mai umblă şi după o „viaţă veşnică”, mulţumindu-se cu cea vremelnică şi muritoare. Aceştia nu mai urmează Domnului Hristos, ci lumii acesteia şi momelilor ei. Ei se mulţumesc cu un Iisus Hristos istoric şi cu o hârtie de Botez. Mai departe nu riscă nimic, că-i suferinţă şi risc al raţiunii. Nici aceştia nu se mai întorc Acasă, în Împărăţia lui Dumnezeu.

PĂRINTELE ARSENIE BOCA – „ÎNGERUL CU CĂDELNIŢA DE AUR” (pag. 341,342)

SFÂNTA TREIME ÎN OM

Dintru început a fost greu de priceput şi de aceea s-au născut multe rătăciri cu privire la înţelegerea Sfintei Treimi. Şi asta din pricina că de mici suntem obişnuiţi să înţelegem persoana în legătură cu numărul 1, 2, 3. Această greutate au încercat sfinţii Părinţi să o ajute cu următoarea asemănare. Uitaţi-vă la soare: e unul şi totuşi întreit: lumină, căldură şi raze.

Învăţătura despre Sfânta Treime e dogmă a Bisericii – învăţătură fără tocmeală a Bisericii — că Dumnezeu e Unul în fiinţă şi întreit în Persoane. Acum: Tatăl, zice Iisus, că nimeni nu L-a văzut fără numai Fiul. Pe Fiul L-am văzut: S-a făcut om, S-a făcut Persoană istorică. Pe Duhul Sfânt iarăşi L-am priceput, când S-a pogorât sub formă de limbi de foc, dând ucenicilor o limbă nouă.

Şi odată m-am întrebat: unde mai sunt limbile de Foc? Sunt; când le aprinde Dumnezeu în inima omului. Despre rătăcirile, care privesc înţelegerea Sfintei Treimi, sunt multe de spus. Să luăm altă parte, mai la îndemâna şi trebuinţa noastră. Şi anume: ce ne-ar trebui nouă Sfânta Treime? Ce legătură are această dogmă cu sufletul tău?

Ascultaţi: într-una din încheierile rugăciunilor, pe care le zice preotul, e cuvântul: „Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi întru sfinţi Te odihneşti.” Băgaţi de seamă: că Dumnezeu, Unul în fiinţă şi întreit în Persoane, Se odihneşte în sfinţi. Ce înseamnă asta ? Că în păcătoşi Se chinuieşte.

„Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi întru sfinţi Te odihneşti”.

Ascultaţi, că nu vă grăim din cărţi şi peste puterile voastre de înţelegere. Uite, de aici, din uşile împărăteşti, numai noi preoţii vă grăim. Şi vă spunem că avem canonul să vă ascultăm necazurile. Iar când este unul mai curat zicem: bine că mai este unul mai neticăloşit în păcate. Şi am simţit bucurie când a venit un creştin mai despovărat de păcate. Şi atunci ne-am odihnit. Şi aşa s-a întărit simţirea asta, încât am căutat texte şi am găsit.

Dragii mei, în primele veacuri toţi creştinii se numeau sfinţi, fiindcă se împărtăşeau zilnic şi se împărtăşeau de viaţa de dincolo, fiindcă plecau şi se trezeau arestaţi. Întru aceştia Se odihnea Dumnezeu. Despre asta vi s-ar putea ţine o predică morală. Trageţi-vă, însă, singuri socoteală din aceste cuvinte: „Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi întru sfinţi Te odihneşti”.

Băgaţi de seamă, care plată o vreţi. Vreţi plata Sfântului Duh, odihniţi pe Dumnezeu în voi. Altă plată nu-i, decât a pedepsei şi pe asta n-o vreţi.
[…]
Ştiţi, sau aţi auzit, că mulţi ÎI caută pe Dumnezeu în ceruri, şi-ar vrea sa meargă cu avionul la El, sau cu nişte gloanţe, care ar trece prin nu ştiu ce straturi. Nu trebuie să-L înţelegeţi ca stând undeva departe, în nu ştiu ce hău de lume.

Dumnezeu nu locuieşte în depărtare, ci în inimile oamenilor.

Împărăţia lui Dumnezeu nu este la cine ştie câte milioane de ani lumină, ci este înlăuntrul nostru. E o împărăţie a conştiinţei împăcate, împăcate cu toată lumea, o împărăţie a iubirii de Dumnezeu şi oameni, în care se oglindeşte chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Prin urmare realizaţi în inimă această conştiinţă a Împărăţiei lui Dumnezeu, această conştiinţă curată.

PĂRINTELE ARSENIE BOCA – „ÎNGERUL CU CĂDELNIŢA DE AUR” (p. 320,321)