Arhiva lunii ianuarie 2015

Parintele Rafail Noica: “VOIA MEA PROPRIE ESTE IADUL!”

Un alt aspect al judecatii de apoi va fi acesta: Vor fi la judecata doua tabere: cei care vor fi zis in viata lor lui Dumnezeu: “Faca-se voia Ta!” si cei carora Dumnezeu le va zice la judecata “Faca-se voia ta!” Si daca Dumnezeu imi spune mie “Faca-se voia ta!” si eu ma voi duce sa imi fac voia mea, asta este iadul! Cand vom intelege, frati si surori, ca singurul lucru de dorit, singurul Rai este sa putem trai “Faca-se voia Ta, Doamne!“? Cand vom intelege ca ceea ce numim noi “voia mea proprie” este Iadul? Iar pentru a intelege “voia proprie” – pentru o faptura libera – iarasi trebuie definitii… Este vorba de o voie patimasa. Ce-i o patima? Si aici e nevoie de definitii… Patima este o scalciere a realitatii pe care a creat-o Dumnezeu, nu este o realitate in sine, este ca un cancer, o buba peste un trup sanatos sau ceva sucit. Si voia patimasa este o voie nereala, este un irealism. Iar a intra in voia lui Dumnezeu este singura adevarata realitate pe care Dumnezeu a gandit-o si a facut-o si in care ne-a invitat. Si care este… tocmai ce vrea omul! (e vorba de “ce vrea omul” in adancul si in esenta sa, iar nu de voia sa patimasa, ci care este scopul ultim, adesea neconstientizat sau neinteles al aspiratiilor sale, nota noastra).

Va dau o pilda de acest “Faca-se Voia Ta!” (…) La slujba celor 12 Evanghelii din Joia Mare, fiti cu luare aminte la primul Antifon dupa prima lunga Evanghelie, sa vedeti in imnologia Bisericii cum ni se subliniaza prin cate miscari si cuvinte a vrut Hristos sa-l mantuiasca pe Iuda. Si fiecare tropar se termina: “Dar Iuda, nelegiuitul nu a voit sa inteleaga“.
Multi gandesc ca este scris despre Iuda ca “asa este scris” si asa trebuia sa se intample… Nu era un program al lui Dumnezeu ca un om sa piara in iad pentru ca Dumnezeu sa-si faca mantuirea! Atunci Mielul junghiat ar fi fost Iuda, si nu Hristos! Iuda “era scris” despre el ca avea sa-L vanda, in sensul ca Dumnezeu stia mai dinainte libertatea omului pe care nu avea sa o transgreseze El cu atotputerea Lui! S-o transgreseze nu! Dar uitati-va si voi in Evanghelii si vedeti prin cate mijloace a incercat Hristos sa il salveze pe Iuda, sa-i arate raul pe care il facea. Si cititi si Sinaxarul din Triod din ziua aceea, o sa va arate niste lucruri foarte importante! “… dar Iuda, nelegiuitul nu a voit sa inteleaga!” Ne poarta marturie Biserica ca este vorba de o vointa libera.

Apropo de cel pentru care “era scris” ca trebuia sa faca lucrul asta… Da, era scris pentru Iuda, dar Hristos este “Cel care rupe zapisul scris impotriva noastra” (asa cum cantam in Post, in Troparul de la ceasul al saselea). Deci rupatorul zapisului voia sa rupa zapisul lui Iuda. Hristos este Acelasi Care a rupt in zilele lui Iona zapisul ninivitenilor. A anuntat cetatea Ninive prin prorocul Iona ca daca nu se vor pocai, vor pieri in pacatele lor. Au primit ninivitenii, s-au pocait si Dumnezeu “S-a pocait” si El de “facerea” Lui, ca sa zicem asa, adica nu a mai distrus niciun suflet din Ninive! (Pana unde s-a smintit prorocul! Iona s-a smintit pentru ca inaintea paganilor nu putea sa se indreptateasca pentru ca nu s-a implinit cuvantul sau proorocesc! Dar stia ca Dumnezeu este milostiv si de aceea ar fi vrut sa fuga, pentru ca s-a gasit prins ca intre ciocan si nicovala si voia sa scape de toata “povestea” asta…) Deci Hristos voia sa faca la fel cu Iuda.

“Ce este scris pentru om” nu este o predestinare de care omul nu poate fugi. Asta este conceptul paganismului, ca omul nu poate sa scape de ce ii este predestinat. Cu noi nu exista predestinare, exista Pronie, care este o gandire libera a unui Dumnezeu liber fata de un om liber! Si cata libertate nu are omul! Daca nu avem putere sa facem ceea ce voim sa facem, Dumnezeu, pentru rugaciune, ne da acea putere. Si Hristos i-ar fi dat putere lui Iuda sa nu cada in fagasul acela care l-a dus pana la sinucidere. Deci Hristos vroia sa stearga zapisul lui Iuda. Printr-o libera vointa – poate incapatanare sau cine stie ce a fost in inima lui Iuda? – Iuda a ramas incarcat cu prestiinta aceasta a lui Dumnezeu, cu faptul pe care avea sa-l faca, refuza pe undeva pe Dumnezeu care voia sa-l scape de la lucrul acesta. Si Hristos, ca Dumnezeu atotputernic este nevoit, intr-un sfarsit, sa zica, intingand putina paine in vin: “Ce ai de facut, fa mai degraba!”. Dumnezeu cel atotputernic a zis lui Iuda: “Faca-se voia ta!”

Articol integral aici…

Cea mai veche manastire din lume

Cea mai veche manastire din lume, atestata documentar, este Manastirea Sfantul Antonie cel Mare, din Egipt. Intemeiata in jurul anului 356, in urma mortii Cuviosului Antonie cel Mare, manastirea se afla la poalele muntilor Al-Qalzam, in apropiere de localitatea Al Zaafarana.

Sfantul Antonie cel Mare – 17 ianuarie

Sfantul Antonie cel Mare s-a nascut in jurul anului 250, in Egiptul de Mijloc, intr-o familie crestina instarita. La varsta de numai 20 de ani, desi parea a fi destinat unui trai confortabil, s-a decis sa-si imparta mostenirea saracilor.

Initial, sfantul s-a retras langa orasul natal, iar mai apoi s-a stabilit intr-un cimitir parasit, traind intr-o asceza deosebit de aspra. La varsta de 35 ani, nazuind spre o izolare totala, sfantul s-a stabilit intr-o fortareata parasita Pispir, in inima desertului, unde a petrecut in singuratate vreme de 20 de ani.

Sfantul Antonie cel Mare

Mai apoi, incepand sa fie cautat de oameni, s-a retras intr-un loc inaccesibil, patrunzand adanc in desertul de pe malul drept al Nilului, unde a petrecut vreme de 50 de ani, pana la adormirea sa in Domnul, survenita in anul 356. Sfantul Antonie nu a fost organizatorul monahismului crestin, insa este unul dintre cei mai de seama „parinti fondatori ai monahismului crestin”.

Cea mai veche manastire din lume

Potrivit documentelor, prima obste monahala din acest loc a aparut in vremea imparatului Iulian Apostatul, candva intre anii 361-363. Dupa plecarea la Domnul a Sfantului Antonie, cei care l-au cunoscut, ucenici iubitori de pustnicie, au zidit o manastire in cinstea sfantului, in apropiere de pestera in care s-a nevoit acesta.

Sfantul Antonie cel Mare

Ansamblul monahal initial era, cu siguranta, foarte simplu, fiind compus dintr-o biserica modesta, in care se adunau periodic toti pustnicii din zona, si o trapeza cu bucatarie si cateva camari pentru alimente, unde acestia luau masa, in zilele de sarbatoare. Spre sfarsitul secolului al V-lea, pustnicii au inceput sa-si aseze chiliile in jurul bisericii. Chiar si asa, urmasii Sfantului Antonie cel Mare au pastrat o randuiala monahala semi-anahoretica, vietuirea in comun rezumandu-se doar la savarsirea Sfintei Liturghii, la masa comuna, in zilele de praznic, si la ingrijirea bolnavilor.

In cadrul secolelor VII-VIII, manastirea a fost ocupata de calugari „melkiti”, numiti astfel deoarece erau supusi imparatului ortodox din Constantinopol, acceptand hotararile Sinodului Ecumenic de la Calcedon, spre deosebire de ceilalti calugari egipteni (copti), care au ramas fideli ereziei lui Eutihie. Calugarii monofiziti (copti) vor prelua manastirea abia dupa secolul al XI-lea, in urma mai multor incercari nereusite.

Manastirea Sfantul Antonie cel Mare

Sfantul Antonie cel Mare

Dupa o perioada de inflorire culturala deosebita, spre sfarsitul secolului al XV-lea, manastirea este atacata de beduini, care ii omoara pe toti monahii si distrug o parte dintre cladirile monahale. Peste numai cativa ani, manastirea a fost restaurata de patriarhul copt Gavriil al VII-lea. De-a lungul secolelor, Manastirea Sfantul Antonie cel Mare a jucat un rol important in istoria Bisericii Copte din Egipt. Alaturi de numeroase alte dovezi, aceasta afirmatie este intarita de numarul mare al patriarhilor copti care s-au format spiritual in acest asezamant monahal. In ultimele trei secole, doisprezece calugari din aceasta manastire au fost asezati pe scaunul patriarhal.

In incinta manastirii, care are o suprafata de zece hectare, se inalta sapte biserici. In biserica inchinata Sfantului Antonie cel Mare se pastreaza cinstitele sale Moaste. In toate traditiile crestine, praznuirea Sfantului Antonie se face in data de 17 ianuarie.

Manastirea Sfantul Antonie cel Mare

Manastirea Sfantul Antonie cel Mare

„Asemanandu-te obiceiurilor ravnitorului Ilie si urmand Botezatorului pe drepte carari, Parinte Antonie, te-ai făcut locuitor pustiului si ai intarit lumea, cu rugaciunile tale. Pentru aceasta, roaga-te lui Hristos Dumnezeu, sa mantuiasca sufletele noastre. Lepadand tulburarile lumesti, viata sihastreasca o ai dus pana la capat, Botezatorului urmand indeaproape, Preacuvioase. Deci, impreuna cu dansul, te cinstim, parinte al parintilor, Antonie.”

Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro

Confesiunea colonelului care l-a arestat pe Părintele Arsenie la Sâmbăta

Trebuiau să se ducă, să-l aresteze, să-l bage, să-l închidă acolo, până vine generalul să discute cu Părintele. S-or dus, l-au arestat… Şi-mi zice [colonelul n.n]: Părinte, să vedeţi când l-am arestat! I-am zis: „Părinte, uite, ne-o trimis generalul să vă arestăm.” Părintele o zis: „Bine, mă, ştiam…”. Părintele ştia de dinainte! Şi zice: „Daţi-mi voie să zic şi eu un Tatăl nostru”. Şi asta era pe la amiază. Până o zis Părintele „Tatăl nostru”, s-o făcut sară. Am bătut în uşă, ne-am învârtit primprejurul bisericii. Ne gândeam: „Mă, o fi sărit popa! S-o băgat în altar, o fi sărit pe geamul ăla, s-o fi dus…”. Ce să se ducă, că nici nu se deschideau geamurile acelea, pe acolo…

E vorba de biserica mică de la Sâmbăta, nu?

Da, în biserică, în altar. În bisericuţa aceea micuţă, de la mijloc, de acolo; zidul gros, de 1,20 m. Geamurile acelea nu se deschid, c-aşa-s ele, vechi! Şi zice colonelul acela mai departe: La un moment dat, am dat perdeaua şi m-am uitat. Părintele era în genunchi în faţa Sfintei Mese. Se ruga. După ce s-o rugat Părintele, l-am luat, l-am dus, l-am încuiat. Trei rânduri de uşi erau! Un rând de gratii, un rând de uşi de fier şi un rând de uşi normale. O cheie era la mine, una la altul, şi a treia cheie la celălalt. Nu puteam unul fără de ceilalţi doi să intrăm! Gratii la geam, peste tot gratii! L-am dus, l-am băgat pe Părintele acolo, l-am închis. A doua zi, urma să vină generalul, să stea de vorbă cu dânsul acolo, unde l-am închis, la palatul ăla brâncovenesc.

Şi zice colonelul: Părinte, când am venit a doua zi cu generalul, no, deschidem uşa… şi nu era nimeni în cameră! Camera goală! Vai de mine! Ne venea nouă să ne facem cruce! Noi eram colonei de Securitate şi ne venea nouă să ne facem cruce! Cine-şi poate închipui că există aşa ceva?! Generalul ne întreabă: „No, cum l-aţi luat? Unde l-aţi dus? Nu-i nimeni aici. E goală camera! No, duceţi-vă şi aduce-ţi-l!” Noi eram disperaţi: De unde să-l aducem? No, ne ducem înapoi la mănăstire; unde să ne ducem altundeva? Când ne ducem la mănăstire, Părintele era în slujbă şi tocmai spunea „Pace tuturor!” Noi intram pe uşă şi numai pace nu aveam noi! Dar n-am avut voie să-l luăm, până nu o terminat. L-am lăsat, o terminat Sfânta Liturghie, frumos, şi apoi l-am dus.

Şi îmi zice colonelul: Eu de atunci i-am zis generalului: „Să ştiţi că eu îmi bag demisia din Securitate! Un om singur nu putea să facă aşa ceva! Că, uite, aici sunt colegii mei – o cheie e la unul, o cheie la celălalt, a treia era la mine. Cum de-o ieşit omul ăsta? Un om simplu nu face aşa ceva! Nu face aşa ceva!”

Pr. Ghelasie ŢepeşFiţi îngăduitori cu neputinţele oamenilor. Mărturii despre părintele Arsenie Boca

sursa: fericiticeiprigoniti.net

Sa luam aminte la magar

Avva Pimen l-a intrebat pe un Avva Nistheroos de unde a dobandit o asemenea virtute, incat orice tulburare s-ar fi intamplat in chinovie el nu deschidea gura, nu se amesteca, nu judeca pe nimeni.

El a raspuns:

– Iarta-ma, avva. Cand am intrat, la inceput, in chinovie, am zis cugetului meu: „Tu si un magar sunteti una. Asa cum magarul lovit nu scoate nici un cuvant, nu ocaraste si nu judeca si nu raspunde nimic, tot asa si tu.” Cum zice psalmul: „Ca un dobitoc m-am facut in fata Ta si tot timpul voi fi cu Tine.”

sursa: CrestinOrtodox.ro

Vederea pacatului propriu

Va veni acel timp infricosat, va sosi acel ceas plin de groaza in care toate pacatele mele vor sta dezgolite in fata lui Dumnezeu Judecatorul, in fata ingerilor Lui, in fata intregii omeniri. Presimtind starea sufletului meu in aceste clipe cutremuratoare, ma umplu de spaima. Sub inraurirea presimtirii vii si puternice ma grabesc cu frica sa ma adancesc in cercetarea de sine, ma grabesc sa caut in cartea constiintei mele gresa­lele insemnate si savarsite cu lucrul, cu cuvan­tul, cu gandul.

Cartile necitite de multa vreme, care zac de timp indelungat prin dulapuri, sunt macinate de carii. Cel ce ia o astfel de carte intampina o mare greutate in citirea ei. Fiind necercetata de multa vreme, nu s-a putut deschide decat cu ane­voie. Asa este si constiinta mea – deschizand-o, nu aflu multumirea asteptata. Numai pacatele mari se cunosc destul de lamurit; insemnarile marunte, care sunt foarte multe la numar, aproape ca s-au sters, ba nici nu mai poti pricepe acum ce au inchipuit ele.

Numai Dumnezeu, Unul Dumnezeu, poate sa intoarca insemnarile galbejite si sa le dea claritate si astfel sa-l izbaveasca pe om de constiinta vicleana (Evrei 10, 22). Singur Dumnezeu poate sa-i dea omului darul de a-si vedea pacatele si pacatul, caderea lui in care se afla radacina, samanta, gandurile, samburele, manunchiul tuturor gresalelor omenesti. Chemand in ajutor mila si puterea lui Dumnezeu, chemandu-le in ajutor prin cea mai calda rugaciune, unita cu post bine chibzuit, unita cu lacrimile si plansul inimii, deschid din nou cartea constiintei, din nou cercetez cu luare aminte cantitatea si calitatea pacatelor mele, cercetez ca sa vad la ce au dat nastere gresalele facute de mine.

Vad ca

“faradelegile mele covarsesc capul meu si ca o povara grea apasa peste mine. In­multitu-s-au mai mult decat perii capului meu“ (Psalmul 37, 5; 39, 13).

Care este urmarea unei asemenea stari de pacatosenie?

“Ajunsu-m-au faradelegile mele de nu mai pot sa vad; inima mea m-a parasit” (Psalmul 39, 13).

Urmarile unei vieti pacatoase sunt: orbirea mintii, inasprirea, nesimtirea inimii. Mintea unui pacatos invederat nu vede nici binele, nici raul; inima lui isi pierde puterea de a simti cele duhovnicesti.

Daca, parasind viata pacatoasa, acest om se va intoarce spre nevointe cuviincioase atunci inima lui, ca si cum ar fi o fiinta straina, nu va consimti la nazuinta lui catre Dumnezeu. Cand prin lucrarea Dumnezeiescului Dar i se vor descoperi nevoitorului multimea gresalelor lui, atunci e cu neputinta ca el sa nu ajunga la cea mai mare nedumerire, sa nu se scufunde in­tr-o adanca tristete: “Inima mea s-a tulburat”, din pricina unei asemenea privelisti, “parasitu-m-a taria mea si lumina ochilor mei, si aceasta nu este cu mine; ca salele mele s-au umplut de ocari“, adica lucrarea mea s-a umplut de potic­neli din obisnuinta spre pacat, care ma trage cu sila spre noi pacate; “inmultitu-s-au si au putre­zit ranile mele din pricina nebuniei mele“, adica patimile pacatoase s-au invechit si m-au vatamat grozav din pricina vietii mele traita fara bagare de seama; “nu este vindecare in trupul meu”, adica nu este vindecare numai prin propriile mele puteri pentru intreaga mea fiinta, lovita si molipsita de pacat (Psalmul 37, 11).

Prin faptul ca-mi recunosc pacatele, ma caiesc de ele, le marturisesc la preot si-mi pare rau ca le-am savarsit, rastorn toata multimea lor nenumarata in adancul milostivirii lui Dumnezeu. Pentru ca pe viitor sa ma pazeasca de pacat, voi cerceta cu luare aminte, insingurandu-ma in mine insumi, cum lucreaza pacatul impotriva mea, cum se apropie de mine si ce-mi spune.

Sfantul Ignatie Briancianinov

 

Rugăciune pentru vrăjmaşi a Sfântului Nicolae Velimirovici

Binecuvântează-i pe vrăjmaşii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez şi nu îi blestem.

Vrăjmaşii m-au împins in braţele Tale si nu prietenii.
Prietenii m-au legat de lume, vrăjmaşii m-au slobozit de robia lumiii şi mi-au spulberat toate năzuinţele mele lumeşti.
Vrăjmaşii m-au făcut străin tărâmurilor lumeşti şi locuitor în afara lumii. Precum un dobitoc hăituit îşi găseşte un adăpost mai sigur decât unul ce nu e hăituit, la fel şi eu, prigonit de vrăjmaşi, am aflat cel mai ferit Lăcaş, adăpostindu-mă dinapoia Cortului Tău, unde nici prietenii, nici vrăjmaşii nu îmi pot omorî sufletul.

Binecuvântează-i pe vrăjmaşii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez şi nu îi blestem.

Ei, mai degrabă decât mine, au mărturisit păcatele mele înaintea lumii.
Ei m-au pedepsit, de câte ori am pregetat să o fac eu însumi.
Ei m-au chinuit, de câte ori am încercat să scap chinurilor.
Ei m-au ocărât, de câte ori m-am linguşit în sine-mi.
Ei au scuipat asupră-mi, de câte ori m-am umplut de mândrie.

Binecuvântează-i pe vrăjmaşii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez şi nu îi blestem.

De câte ori m-am făcut înţelept, ei mi-au zis nebun.
De câte ori m-am ridicat întru mărire, m-au batjocorit precum un pitic.
De câte ori am vrut să conduc oamenii, m-au împins în spate.
De câte ori m-am grăbit spre a mă îmbogăţi, m-au împiedicat cu o mână de fier.
De câte ori am crezut că voi dormi în pace, m-au trezit din adormire.
De câte ori am încercat să zidesc o casă spre o viaţă lungă şi liniştită, au dărâmat-o şi m-au alungat.
Cu adevărat, vrăjmaşii m-au îndepărtat de la faţa lumii şi mi-au întins mâinile către poala veşmântului Tău.

Binecuvântează-i pe vrăjmaşii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez şi nu îi blestem.

Binecuvântează-i şi îi sporeşte; înmulţeşte-i şi fă-i pe ei şi mai înverşunaţi împotriva mea:
pentru ca fuga mea către Tine să nu aibă întoarcere;
pentru ca toată nădejdea mea în oameni să se împrăştie precum pânza de păianjen;
pentru ca liniştea desăvârşită să înceapă a domni în sufletul meu;
pentru ca inima mea să ajungă mormânt celor doi gemeni ticăloşi, mândria şi mânia;
pentru ca să pot chivernisi toată comoara mea cea cerească;
pentru ca să pot odată să mă slobozesc din înşelarea de sine, care m-a prins în îngrozitoarele mreje ale vieţii celei neadevărate.
Vrăjmaşii m-au învăţat să cunosc ceea ce puţini alţii mai cunosc, că cineva nu are alţi vrăjmaşi în lume decât pe sine.
Cineva îşi urăşte vrăjmaşii doar atunci când nu îşi dă seama că nu-i sunt vrăjmaşi, ci prieteni nemiloşi.
Cu adevărat, greu îmi este a spune cine mi-a făcut mai mult bine şi cine mi-a făcut mai mult rău, în lume: prietenii sau vrăjmaşii.

Prin urmare, binecuvântează-i, Doamne, atât pe prieteni, cât şi pe vrăjmaşi.

Un rob îşi blesteamă vrăjmaşii, căci nu pricepe. Dar un fiu îi binecuvântează, pentru că el pricepe.
Căci un fiu cunoaşte că vrăjmaşii săi nu îi pot atinge viaţa.
Prin urmare, el păşeşte slobod în rândul lor şi se roagă Domnului pentru ei.

Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Amin.

Întoarcere din cealaltă viaţă

Mărturia părintelui S.:

„Pe când eram copil de nouă ani, pe data de 29 mai 1962 mă jucam cu alţi copii. Deodată unul dintre ei m‑a lovit foarte tare. Atunci mi‑am pierdut cunoş­tinţa.
Apoi am văzut că sufletul meu ieşise din trup şi se îndrepta către un loc unde era foarte întuneric. Deo­dată a apărut un Înger luminos, care m‑a luat în braţe şi, aşa cum îl ţineam şi eu, a început să zboare în sus cu multă repeziciune.
În drumul nostru vedeam vămile una deasupra celeilalte şi pe demoni stând acolo, dar noi treceam pe lângă ele la distanţă şi cu mare iuţeală.
Ne‑au oprit însă la ultima vamă, fiindcă furasem stiloul unui coleg de‑al meu. Dar Îngerul i‑a spus:
– Îl duc la Domnul.
Şi astfel, am continuat drumul. Am ajuns apoi într‑un loc de deasupra căruia se revărsa multă lumină şi de aceea nu puteam privi decât în jos. Îngerul s‑a oprit puţin mai sus şi a spus:
– Doamne, acesta este încă foarte mic.
Atunci am auzit o voce dulce şi foarte frumoasă răspunzându‑i Îngerului:
– Acesta Mă va sluji.
Îndată Îngerul m‑a luat şi am început să zburăm iarăşi spre pământ cu multă iuţeală. M‑a dus la spital, unde se afla trupul meu pe care îl vedeam. Îngerul m‑a lăsat fără să spună nimic şi a plecat.
Apoi mi‑am revenit şi în scurt timp am uitat cele petrecute. Mi le‑am amintit însă foarte bine în 1995 (după treizeci de ani), când am devenit monah şi hotărâsem să primesc şi preoţia.
Cred că Dumnezeu a îngropat toate acestea în memoria mea ca să pot să‑mi manifest liber voinţa şi alegerea”.

sursa: marturieathonita.ro

Părintele Arsenie Boca a fost urmărit timp de patruzeci şi şase de ani (1943-1989)

Părintele Arsenie a fost urmărit timp de patruzeci şi şase de ani (1943-1989), de-a lungul întregii sale misiuni propovăduitoare. Astfel, primele note informative datează din iunie 1943 (Arhiva Serviciului Secret al Jandarmeriei), iar cererea de scoatere din urmărire va fi legată, printr-o stranie coincidenţă, de ultima aniversare a zilei sale de naştere (29 septembrie 1989). La acea dată, Părintele era deja bolnav (va trece la Domnul în luna noiembrie a aceluiaşi an). În ceea ce priveşte reţinerile pentru anchetă, ele se prezintă astfel: Râmnicu-Vâlcea (1945), Braşov (1946), Făgăraş (1948), Timişoara (1955). Arestările propriu-zise: timp de cincisprezece luni (ianuarie 1951-martie 1952) la Canal (Cernavodă), respectiv timp de şase luni (noiembrie 1955-aprilie 1956) la închisorile din Jilava şi Oradea.

Se pune întrebarea: care au fost motivele acestor prigoniri? Dosarul de urmărire informativă, devenit între timp accesibil, nu lasă niciun dubiu: în ochii Siguranţei, respectiv ai Securităţii, Părintele Arsenie submina ordinea de stat, prin atitudinea sa binevoitoare faţă de „elementele duşmănoase” (luptătorii din munţi, legionari, diverse persoane urmărite etc.). Acuzaţia de „activitate duşmănoasă” nu a putut fi însă dovedită niciodată… Câteva exemple. Arestarea din iulie 1945 (Râmnicu-Vâlcea), din ordinul fostului simpatizant legionar (!), devenit ministru al Cultelor, preotul Constantin Burducea, a avut o miză politică: se încerca „avertizarea Mitropolitului Nicolae Bălan”, şi subminarea influenţei acestuia pe lângă prim-ministrul Petru Groza. Astfel, acuzaţia îşi vădea absurditatea chiar înainte de începerea anchetei: „Venirea călugărului Arsenie Boca prin aceste locuri [judeţul Vâlcea] … nu este dovedită cu probe materiale în legătură cu vreo activitate politică subversivă

Nu putem încheia … fără a face constatarea că ieromonahul Boca nu şi-a manifestat niciodată şi sub nici o formă în predicile sale vreun crez politic”. Din nefericire, acuzaţia de legionarism şi activitate duşmănoasă va fi reiterată în anchetele viitoare. Astfel, în arestul Siguranţei Făgăraş (iunie 1948), Părintele Arsenie e nevoit să-şi clarifice, din nou, poziţia faţă de legionari. De această dată, era vizat Nicolae Pătraşcu, originar din Sâmbăta de Sus, paraşutat în România (1944) pentru a regrupa Mişcarea Legionară: „La mine a venit Nicolae Pătraşcu, ca un simplu creştin, să-şi mărturisească greşelile, după datină şi datorie de conştiinţă. L-am povăţuit să se lepede de păcatele legiunii şi … să-şi sfătuiască subalternii de-a renunţa la politică, de-a lepăda pistolul, de-a isprăvi cu răzbunarea, [cu] «pedepsirea» aceea a răilor, cu un cuvânt de a-şi purifica mişcarea de păcate şi de-a o opri de-a mai fi o mişcare politică, mereu urmărită de Stăpânire ca o mişcare subversivă”. Ancheta din 1948 reţine încă o afirmaţie tulburătoare: „mi-am dat seama că-s o mişcare fără viitor şi că asupra lor atârnă păcate grele”.

În ianuarie 1950, fără niciun avertisment prealabil, se va dispune „arestarea administrativă” a Părintelui, pe baza aceloraşi suspiciuni. Urmează un an de muncă silnică în colonia de la Canal-Cernavodă. După un răstimp de patru ani va fi din nou arestat, pe motiv de „omisiune de denunţ”. De această dată, cei vizaţi erau Nicolae Bordaşiu şi Leonida (Antonie) Plămădeală, incluşi în lotul studenţilor legionari de la Facultatea de Teologie Bucureşti. În ancheta care a urmat (Timişoara, septembrie-octombrie 1955), Părintele avea să declare: „Precizez că eu nu m-am încadrat în organizaţia legionară şi nici nu mi s-au făcut propuneri în acest sens”. După un calvar de şase luni prin penitenciarele din Jilava şi Oradea, Părintele Arsenie revenea la Prislop. Securitatea nu reuşea nici de această dată să-l închidă pentru mai mult timp…   

Că învinuirile aduse marelui duhovnic erau neîntemeiate, o vor recunoaşte, nolens-volens, acuzatorii înşişi: în 1965, după o asiduă urmărire, locotenentul-major care se ocupa de caz constata: „Deşi rezultă că Boca Arsenie a avut până în ultimul timp legături cu diferite elemente din ţară[,] nu s-a stabilit că aceste legături sunt cu caracter duşmănos, ci sunt foştii credincioşi pe care i-a avut sub influenţă, pe timpul când era preot duhovnic. … Din toate datele existente la dosar se poate trage concluzia că… Arsenie Boca nu desfăşoară activitate duşmănoasă”. După alţi câţiva ani de supraveghere informativă, pe 29 septembrie 1989 (la acea dată Părintele împlinea 79 de ani…), maiorul de Securitate conchidea sec: „Din măsurile întreprinse rezultă că [Arsenie Boca] nu desfăşoară activitate duşmănoasă împotriva orânduirii noastre socialiste şi nu întreţine relaţii cu elemente urmărite. În prezent este grav bolnav, imobilizat la pat şi nu mai prezintă interes pentru securitatea statului”. Astfel, după aproape cincizeci de ani de prigoniri şi urmăriri, Securitatea recunoştea, neputincioasă: „Nu găsesc nicio vină în Omul acesta!” (Luca 23,4).

articol integral: aici…

Comorile Sfântului Munte

Este o realitate că Sfântul Munte, în lunga lui istorie, a petrecut felurite peripeții, crize și contestări. Însă sfințenia lui, chiar dacă uneori păstrată într-o minoritate restrânsă, nu s-a pierdut niciodată. Fiecare, ceea ce vrea să caute, aceea și găsește. Cheia este să nu așteptăm cu aviditate lauda omenească, să nu vrem să auzim remarci corecte și justificate, nici să pretindem de la toți să ne aprecieze.

De aceea îi fericesc pe fericiții bătrânei ai Sfântului Munte, pe acei cuviincioși, tăcuți, săraci, cumpătați și liniștiți Părinți care nu așteaptă și nu doresc decât dumnezeieștile adieri ale Duhului. Când Sfântul Nectarie s-a dus în Sfântul Munte, un anume egumen l-a ghidat prin mănăstirea sa și i-a arătat mai întâi neprețuitele opere de artă și odoare ale mănăstirii. Când egumenul l-a dus și la căminul de bătrâni al mănăstirii, Sfântul s-a dus și a sărutat un Părinte vârstnic, spunând: Sfințite egumene, acești Bătrâni sunt adevăratele odoare ale mănăstirii voastre!

sursa: pemptousia.ro