Arhiva lunii aprilie 2015

Sa nu-ti intre vreodata in minte ca ai facut vreun lucru bun fara Dumnezeu

Sa nu-ti intre vreodata in minte ca ai facut vreun lucru bun fara Dumnezeu. Deoarece numai ce gandesti acest lucru, te va parasi harul si-l vei pierde, pentru ca sa afli starea ta de slabiciune, sa afli „cunoasterea de sine”. Pentru ca sa cunoasca cineva slabiciunea firii, trebuie sa intalneasca multe si mari ispite. Atunci, prin multe incercari, se smereste si cunoaste smerenia adevarata. Dar este nevoie de mult timp pentru aceasta.

Smerenia nu este vorba goala pe care o spunem noi: „Sunt pacatos” si altele ca aceasta. Smerenia este adevarul. Sa afli si sa cunosti ca esti un nimic. Acel nimic care era inainte de a face Dumnezeu lumea. Acest „nimic” suntem. Radacina ta, existenta ta incepe de la „nimic”, si maica ta este „tarana”, iar Creatorul tau este Dumnezeu.

Gheron Iosif – Marturii din viata monahala

Învățături ale Cuviosului Paisie Aghioritul

4

 • Lumea vrea să păcătuiască, dar Îl vrea şi pe Dumnezeu să fie bun. El să ne ierte, iar noi să păcătuim. Noi adică să facem orice vrem, iar Acela să ne ierte. Să ne ierte mereu, iar noi să ne vedem de treaba noastră.
•  Dacă oamenii nu se vor pocăi, dacă nu se vor întoarce la Dumnezeu, vor pierde viaţa cea veşnică. Omul trebuie ajutat să priceapă sensul cel mai profund al vieţii, să-şi revină, ca să simtă mângâierea dumnezeiască. Scopul omului este şi să urce duhovniceşte, nu numai să nu păcătuiască.
• Bunul Dumnezeu ne dă binecuvântările Sale cele bogate. Să nu fim nemulţumitori şi să-L întărâtăm, pentru că vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării. Dacă nu slăvim pe Dumnezeu, atunci El îngăduie să vină o încercare, ca să preţuim lucrurile. Iar dacă le preţuim, atunci Dumnezeu nu îngăduie să se întâmple.
•  Bunul Dumnezeu pe toate le va iconomisi în modul cel mai bun, dar este trebuință de multă răbdare și atenție, pentru că de multe ori oamenii, grăbindu-se să descâlcească ițele, mai mult le încâlcesc. Dumnezeu le descâlcește cu răbdare. Aceasta situație nu va dura mult. Dumnezeu va lua mătura…

sursa: marturieathonita.ro

Toți au dreptul la Dragoste

Toți cei care încearcă să vorbească oamenilor despre dragoste, dar în aceeași clipă îi fanatizează să lupte cu foc împotriva tuturor celor care cred ceva diferit, nu știu nimic despre dragoste.

Unul ca acesta, deoarece știe că este mic la suflet și lipsit de apărare, caută să adune fanatici pentru a apăra cele pe care le spune.

Dragostea nu se teme de vorbirea-împotrivă.

Dragostea nu are limite sau culori.

Dragostea nu este un privilegiu al unui popor oarecare.

Dragostea este lucrare care se întinde peste toată planeta. Ea aparține tuturor oamenilor. Și tuturor trebuie să o dăm.

Aceasta ne-a învățat Hristos. Pentru aceasta S-a răstignit!

Pe aceasta trebuie să o propovăduim…și mai ales prin apropierea noastră de Cel Care este Dragostea, Hristos Dumnezeu.

sursa: marturieathonita.ro

De ce sărutăm mâna preotului?

Sfântul Vasile cel Mare vorbind despre misiunea slujitorilor Sfântului Altar spunea frumos: “noi nu suntem stăpâni ai credinţei voastre ci slujitori ai bucuriei voastre, bucuria întâlnirii cu Dumnezeu!” Aşadar preotul are misiunea sfântă de a conduce credincioşii pe cărarea cea strâmtă a vieţii până la întâlnirea cu Hristos.

Atunci când Mântuitorul i-a trimis pe ucenici în lume la propovăduire le-a dat o sfântă misiune: “mergând învăţaţi toate neamurile , botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” Matei 28,19-20.

Cei care il cinstesc pe preot primesc binecuvântarea lui Hristos, pe care preotul îl închipuieşte: “Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte…” Matei 10,40.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea credincioşilor săi: “ Ştiţi de ce sărutăm mâna preotului? Pentru că mâna preotului ne dă ceea ce nici o altă mână de muritor nu ne poate da, Sfânta Împărtăşanie!

sursa: Blogul Schitului Darvari

Duhovnicia și cultura

Cineva întreabă dacă poţi fi un duhov­nic bun fără o vastă cultură.

– Credeţi că părintele Selafiil ştia cine-i Rainer Maria Rilke sau a ascultat vreodată Mozart? Nici măcar nu cred că ştia câte capitole are Evanghelia de la Matei, aşa cum ştiu seminariştii. Sfântul Simeon Noul Teolog era luat în râs de către contemporanii săi pentru că nu fă­cuse şcoală, că nu este un filosof, că este un neînvăţat. Un oarecare mitropolit, Ştefan, râdea de el. Şi mai ştim că acest nume, „Noul Teolog”, de fapt, a fost o poreclă pe care i-au scornit-o contempo­ranii săi, râzând de el. Şi aşa i-a rămas numele în Biserică: „Noul Teolog”.

Aşa că este bine să avem o cultură vastă – în cazul în care o avem -, cum au avut-o Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie al Nyssei. Dar ei au avut-o pentru că aşa au fost mediul din care proveneau şi societatea în care au trăit. Adunarea în care Dumnezeu i-a aşezat şi pe care au trebuit ei să o păstorească era de aşa na­tură, încât toate acestea le-au folosit. Dar ei nu şi-au agonisit această cultură cu scopul de a fi nişte buni păstori, ci, pur şi simplu, din setea lor de cunoaştere, însă, dacă nu o ai, nu este neapărat acum, ca preot, ca duhovnic, să începi să o cauţi, să începi să citeşti poezii şi alte lucruri pentru a impresiona.

Sfinţii Părinţi egipteni nici măcar cultura biblică nu o socoteau ca fiind importantă. Odată, la unul dintre aceşti părinţi mari, poate că la Pimen cel Mare sau la Macarie, a venit cineva şi l-a întrebat: „Părinte, când citesc Sfânta Scrip­tură reţin anumite locuri, care mi se par mai importante, le învăţ, cu gîndul să le spun celor care vor veni la mine pentru a le fi de folos”. La care părintele i-a răs­puns: „N-ai nevoie de aceasta. Curăţeşte-ţi sufletul şi vorbeşte din această cură­ţie a sufletului tău şi vei fi ca o Scriptură deschisă tuturor”. Acelaşi lucru îl spune şi Sfântul Simeon Noul Teolog.

Ieromonah Savatie Baștovoi – Singuri în fața libertății

sursa: doxologia.ro

Dumnezeul din mine Îl simte pe Dumnezeul din Tine

Ochii mei mi-au spus: „Noi nu-L vedem pe El”. Dar eu i-am liniştit cu cuvintele: „Adevărul este că voi n-aţi fost creaţi să-L vedeţi pe El, ci să vedeţi ceea ce este al Său”. Urechile mele mi-au spus: „Noi nu-L auzim pe El”. Dar eu le-am adus la ordine prin cuvintele: „Adevărul este că voi n-aţi fost create să-L auziţi pe El, ci să auziţi ceea ce este al Lui”.

Nimic din ceea ce este creat nu-L poate vedea sau auzi pe El, ci doar ceea ce este al Lui. Ceea ce este creat vede şi aude ceea ce este creat. Doar ceea ce este născut dintr-Însul Îl poate vedea. Şi doar ceea ce este născut dintr-Însul Îl poate auzi. O pictură nu-l poate vedea pe pictor, dar fiul pictorului îl poate vedea pe pictor. Un clopot nu-l poate auzi pe clopotar, dar fiica clopotarului îl poate auzi pe tatăl ei.

Ochiul nu-L poate vedea fiindcă el n-a fost creat cu scopul de a-L vedea. Urechea nu-L poate auzi, fiindcă ea n-a fost creată cu scopul de a-L putea auzi.

Credinţa mea Te vede, Doamne, întocmai precum ceea ce este născut îl aude pe cel ce l-a născut. Dumnezeul din mine Îl vede şi-L aude pe Dumnezeul din Tine. Iar Dumnezeu nu este creat, ci născut.

Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici – Rugăciuni pe malul lacului

sursa: doxologia.ro

„de ce trebuie să repetați atâta timp aceeași rugăciune…”

Părintele Zaharia (Zaharou) povestește într-o conferință că venind oarecând un preot catolic la Mănăstirea “Sf. Ioan Botezatorul”, la Essex, UK, s-a mirat ca părintii se rugau în biserică cu rugaciunea lui Iisus: “Nu pot să înțeleg de ce trebuie să repetați atâta timp aceeași rugăciune…”. Părintele Sofronie Saharov, însă, într-un mod foarte prietenos, i-a raspuns: “O repetăm pentru că o înțelegem greu și odată ce am înțeles-o nu mai vrem s-o lăsăm”. Dea Domnul să o înțelegem și noi și să n-o mai lăsăm!

Sursa: pridvorul lui laurentiu dumitru

Iubirea nu se enervează

„Sileşte-te, dacă te întâlneşti cu aproapele tău, să-l cinsteşti mai presus de măsura lui. Sărută-i mâinile şi picioarele şi ţine-i-le adeseori cu multă cinstire, şi pune-le pe ochii tăi, şi laudă-l chiar şi pentru cele ce nu le are. Iar când se desparte de tine, spune-i tot binele şi tot ce e spre cinstirea lui. Căci prin acestea şi prin unele ca acestea îl atragi pe el la bine şi-l sileşti să se ruşineze de numirea cu care l-ai numit pe el. Şi vei semăna în el seminţele virtuţii. Iar prin această obişnuinţă pe care ţi-ai însuşit-o, se întipăreşte în tine chipul bunătăţii şi vei dobândi multă smerenie, şi împlineşti fără osteneală lucrurile cele mari.

Ba nu numai aceasta, ci şi de are acela niscai scăderi, fiind cinstit de tine, primeşte de la tine cu uşurinţă vindecarea, ruşinându-se de cinstirea ce i-ai arătat-o. Acesta să-ţi fie pururea chipul purtării: grăirea frumoasă şi cinstitoare către toţi. Să nu mânii pe cineva, să nu cerţi nici pentru credinţă, nici pentru faptele sale rele. Şi păzeşte-te pe tine ca să nu te defăimezi şi să nu osândeşti pe cineva pentru ceva. Căci avem judecător nepărtinitor în ceruri.

Iar de voieşti să-l întorci pe el la adevăr, întristează-te pentru el cu lacrimi şi spune-i cu dragoste un cuvânt sau două, şi să nu te aprinzi de mânie împotriva lui. Căci, de vei face aşa, va vedea în tine semnul duşmăniei. Că dragostea nu ştie să se iuţească sau să se mânie, sau să învinovăţească pe cineva cu patimă. Semnul iubirii şi al cunoaşterii este smerenia, care se naşte dintr-o bună conştiinţă în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia I se cuvine stăpânirea, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.”

Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, în Filocalia IX

„libertatea supremă: cea a sufletului care ascultă Duhul”

Un părinte duhovnicesc nu este niciodată un “director de conştiinţă”. El nu dă naştere propriului său fiu, ci unui copil al lui Dumnezeu matur şi liber. Amîndoi se înscriu împreună la şcoala adevărului. Ucenicul primeşte harisma trezviei duhovniceşti, iar părintele pe aceea de a fi organ al Duhului Sfânt. Orice ascultare este ascultare faţă de voinţa Tatălui Ceresc, prin participarea la faptele de ascultare împlinite de Hristos.

Teognost le spune celor încercaţi în arta smereniei: “Cel care s-a supus, care a obţinut ascultarea duhovnicească şi şi-a supus trupul spiritului nu are nevoie să mai asculte de vreun om. Ca un ascultător adevărat, el se supune Cuvântului şi Legii lui Dumnezeu” (Filocalia). Mai mult: “Cine doreşte să locuiască pustiul (adâncimea interiorităţii) nu trebuie să aibă nevoia de a fi învăţat, ci trebuie să fie el însuşi doctor, fiindcă altfel va pătimi…” (Vita Patrum VII, 19, 6).

Acest nivel aparţine celor puternici. De aceea, sfatul spune ce e decisiv: nici o ascultare faţă de cele omeneşti, nici o idolatrizare a Părintelui, fie el chiar sfânt. Toată truda stareţului constă în dorinţa de a-şi aduce fiul duhovnicesc în situaţia unui sclav eliberat, care se prosternează înaintea feţei lui Dumnezeu. Adevărata ascultare răstigneşte voia proprie pentru a învia libertatea supremă: cea a sufletului care ascultă Duhul.

Paul Evdokimov – Iubirea nebuna a lui Dumnezeu

Părintele Arsenie Boca – Moartea care dobândeşte Învierea

http://vatopaidi.files.wordpress.com/2010/04/invierea.jpg

Aproape n-aş putea spune când S-a smerit Dumnezeu mai mult înaintea omului: când S-a răstignit pe cruce, sau când S-a pogorât din Slava Lui de Dumnezeu, întrupându-Se în biata fire omenească.

Făcându-Se om se face carne, cu toate înclinaţiile ei. Dar Iisus n-a ascultat de ele de toate. Înclinarea senzuală a fost biruită, ca să trebuiască a fi biruită şi de noi. Aceasta se petrece în viaţă prin neîncetata lepădare de sine, prin crucea noastră cea de fiecare zi – cât abia de rămân zile neumbrite de tristeţe – şi desăvârşit se biruie prin moarte. Aşa se restabileşte temelia cea străveche.

Prin moartea pe cruce trupul se purifică şi ajunge expresie şi mijloc direct al Duhului dumnezeiesc, devine adevărat trup spiritual al Dumnezeului-Om, înviat.

Tot aşa şi noi, ne rugăm lui Dumnezeu să ne curăţească viaţa de întinăciune. El ne trimite câte-o răstignire în fiecare zi, câte-o săptămână a patimilor, câte-o viaţă pe cruce, iar noi, în nepriceperea noastră, neştiind căile lui Dumnezeu, ne rugăm mai cu foc să ne scape de cruce. Iisus n-a făcut aşa; nici noi să nu facem.

S-ar putea spune că Iisus S-a născut pe cruce.

Toată viaţa lui Iisus a fost ca atare. Iar din cea mai grea cruce: moartea, a izbucnit şi biruinţa cea mai mare: învierea sau omorârea morţii. Căci Iisus o biruise în viaţă; iar cu moartea Sa, cea de bună voie a biruit-o şi pentru toţi oamenii, de la începutul până la sfârşitul lumii.

Cu Învierea lui Iisus avem chezăşia că vom învia şi noi, ca Iisus, căci El e începătorul, pentru noi, în toate. Altă mărturie a veşniciei noastre, mai tare ca aceasta, nu ne-a dat nimeni.

Poate că tocmai fiindcă e cea mai tare, uluieşte obişnuitul în care dormim, şi poate tocmai de aceea nu îndrăznim să credem în învierea noastră. Iar fără această credinţă, viaţa noastră parcă n-are sens, nici scop în sine, tare-i decolorată şi neliniştită.

Creştinismul se întemeiază şi dăinuieşte pe Întemeietorul său: pe învierea Lui din morţi, ultimul cuvânt.

sursa: vatopaidi.wordpress.com