Arhiva lunii mai 2015

Nimeni nu ajunge la Dumnezeu, dacă nu iubește mai întâi oamenii

Unul este lucrul spre care tindem în viaţa noastră: iubirea, adorarea lui Hristos şi iubirea către semenii noştri. Să fim toţi una, având drept cap pe Hristos. Numai aşa vom dobândi harul, Cerul, viaţa veşnică.

Iubirea către fratele cultivă iubirea către Dumnezeu. Suntem fericiţi atunci când îi iubim în taină pe toţi oamenii. Vom simţi atunci că toţi ne iubesc. Nimeni nu poate ajunge la Dumnezeu dacă nu trece prin oameni. Căci „cel ce nu-l iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, cum poate să-L iubească?” (I Ioan 4, 20). Să iubim, să ne jertfim pentru toţi dezinteresat, fără să căutăm răsplată. Atunci se pune omul în rânduială. O iubire care cere răsplată este interesată. Nu este curată, adevărată, sinceră.

Să-i iubiţi şi să-i compătimiţi pe toţi. „Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună… Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte” (I Corinteni 12, 26-27). Aceasta este Biserica: eu, tu, el, celălalt, noi – să simţim că suntem mădulare ale lui Hristos, că suntem una. Iubirea de sine este egoism. Să nu cerem „eu să stau, eu să merg în Rai”, ci să simţim pentru toţi această iubire. Aţi înţeles? Aceasta este smerenia.

Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele

Cand harul te umbreste

Cand harul te umbreste si suflarea lui Dumnezeu care este sufletul nostru, dupa cum am spus – se inalta aprinsa de dragoste, atunci se realizeaza unirea cea dumnezeiasca. Si atat de mult se afunda sufletul in Dumnezeu, incat nu se mai cunoaste si nu se mai distinge unul de celalalt, ca soarele si lumina sau focul cu fierul inrosit, care se unesc cu adevarat. Aceasta se intampla deoarece suflarea lui Dumnezeu – sufletul – si harul izvorasc din acelasi izvor, care este dulcele nostru Dumnezeu.

O, cata frumusete la Bunul nostru Dumnezeu! Cata milostivire! Nu are nici cel mai mic interes, nu are in nici un fel nevoie de om, mai presus de desavarsire cum este. Dar, dorind sa transmita darurile Sale cele mai presus de desavarsire, a creat toate fapturile. Si creand pe om, l-a asezat imparat si i-a daruit tot ceea ce crease mai inainte.

Gheron Iosif
“Marturii din viata monahala” Vol. 2

Nu sta, ci striga: „Hristoase! Prea Sfanta Fecioara!”

Nu sta, ci striga: „Hristoase! Prea Sfanta Fecioara!” Nu te inmuia si nu primi tot felul de ganduri. Striga continuu la Hristos. Inainte de a reusi ispita sa dea nastere gandului in mintea ta, tu sa-l zadarnicesti cu rugaciunea. Nu-l lasa. Dar cand tu lasi necuratiile pe care le arunca inlauntrul tau vrajmasul, in cateva ore numai te-a si cuprins in mijlocul lor. Dupa aceea, cauta lupta ca sa te poti curati! Asa ca sileste-te. Este nevoie de osteneala si de durere multa, nu gluma. Inima ta va sangera.

Amaraciune, otrava vei bea, dar numai asa vei primi libertatea si te vei indulci. Sa nu crezi ca lupta este mica. Trebuie sa strigi ca nebuna: „Iisuse al meu, scapa-ma! Preasfanta Maica lui Dumnezeu, ajuta-ma!” Ca o masina sa mearga limba ta: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma! Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma! Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma!” Si cand obosesti, iti va veni o mangaiere pe care nu ai gustat-o niciodata. Dar daca te lenevesti si nu te ingrijesti, nu te vei vindeca in veac.

Gheron Iosif – Marturii din viata monahala

Ce vrea Dumnezeu sa ii cerem?

Dumnezeu ne cere sa ii devenim fii. Avand iubire de Tata, Dumnezeu isi doreste ca toti oamenii sa fie asemenea Fiului Sau cel intai-nascut, Iisus Hristos. Fiul lui Dumnezeu intrupat este modelul de viata dat noua de Dumnezeu. Cand Pilat l-a scos pe Iisus inaintea poporului, el a spus: „Iata Omul!” (Ioan 19, 5), profetind astfel fara voie si aratandu-ne Chipul nostru.

Cel mai adesea, oamenii se infatiseaza inaintea lui Dumnezeu in trista postura de cersetori, iar nu in cea de fii, asa cum isi doreste El. Precum vedem, Dumnezeu pune accent pe „a fi”, iar nu pe „a avea”. Pentru aceasta, rugaciuni potrivite sunt acelea care Ii cer lui Dumnezeu „devenire” intru ceva bun, iar nu „obtinere” de ceva. Suntem datori ca, privind spre Iisus Hristos, mai intai sa invatam sa fim oameni, iar abia apoi, impartasindu-ne cu El, sa devenim fii ai lui Dumnezeu.

Articol integral aici…

Despre milostenie

Cel ce face milostenie este mai mare ca cel ce înviaza morţii
Sf. Ioan Gură de Aur

Creştinul bun îi iartă pe duşmani, îi miluieşte pe săraci, îi cercetează pe bolnavi, este smerit şi blînd cu toţi oamenii
Părintele Cleopa

Suntem datori ca în toată viata noastra sa miluim dupa putere pe aproapele nostru, atat prin milostenie materiala, cat si prin milostenie sufleteasca. Adica, sfatuire, mangaiere, carti sfinte, rugaciune pentru cei neputinciosi etc.
Parintele Sofian

A milui înseamnă a fi om
Un Ieromonah

Cine dă din suflet, primeşte înapoi de la Dumnezeu, cine dă obligat, primeşte plată de la oameni, cine nu dă deloc se lipseşte şi de dragostea oamenilor şi de cea a Lui Dumnezeu
Anonim

Vindeţi averile voastre şi daţi milostenie; faceţi-vă pungi care nu se învechesc, comoară neîmpuţinată în ceruri, unde fur nu se apropie, nici molie nu o strică
Luca 12,33

sursa: cristiserban.wordpress.com

Suferim putin ca sa ne bucuram vesnic

Multora dintre noi nu le place invitatia pe care o face Mantuitorul: „Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie (Marcu 8, 34). Ii deranjeaza lepadarea de sine, dar pierd din vedere ca fara ea, nu exista decat iubire posesiva si mandra, ori Dumnezeu pretuieste iubirea smerita.

Ii supara sa auda de cuvantul cruce in a-L urma pe Hristos, caci acest termen invita la suferinta. Este adevarat ca suferinta este cea mai necunoscuta cruce, dar fiecare dintre noi trebuie sa o poarte. Unii ca urmare a caderii in pacate, altii pentru ferirea de cele pe care altfel le-ar savarsi si i-ar desparti de Dumnezeu si pentru intarirea virtutii, dupa cum se afirma in Filocalia I: „Sa nu spui ca se poate castiga virtutea fara necazuri: caci virtutea necercata in necazuri nu este intarita”.

Modul in care primim suferinta scoate la iveala cele ascunse in noi. Unora suferintele le aduc disperare, mergand chiar pana la sinucidere, in vreme ce altora – daruire de sine. Cei din urma nu mai cauta sa jertfeasca oamenii pentru duhul iubirii de sine, ci doresc sa se intareasca in duhul jertfirii pentru iubirea de oameni.

Intelegerea suferintei ca o cruce ne da puterea de a nu ne pierde credinta. Crestinul cunoaste ca nu a existat doar moartea lui Hristos, ci si invierea si inaltarea Sa. Din acest motiv suferinta nu-l distruge pe om, dupa cum nici moartea nu l-a tinut pe Domnul. Asadar nu exista pentru crestin cruce fara inviere sau suferinta fara fericire. Nu intamplator la fiecare Utrenie duminicala, dupa ce preotul citeste Evanghelia Invierii, aduce credinciosilor spre inchinare Evanghelia in timp ce se canta „Crucii Tale ne inchinam Hristoase si sfanta Ta Inviere o laudam si o marim”.

Nu cautati suferinta cu gandul ca ea va aduce mult folos duhovnicesc. O astfel de cautare este nefireasca. Suferinta trebuie primita si indurata doar atunci cand nu poate fi inlaturata, numai atunci ea devine mantuitoare.

Sfantul Efrem Sirul spune ca pasarea cand vrea sa zboare isi deschide aripile in semnul crucii. Primiti suferintele ce vin asupra dumneavoastra ca pe un zbor catre Imparatia Cerurilor.

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro

Calugarul si pasarea

Un tânăr călugăr obişnuia în fiecare dimineaţă, înainte de a pleca la treburile zilnice, să se roage. Dar de fiecare dată când se aşeza în genunchi la rugăciune o mică pasăre venea la geamul lui şi începea să cânte. Cu cât călugărul se ruga mai intens cu atât mica pasăre cânta mai tare şi mai alert.

Azi aşa, mâine aşa, până într-o zi când călugărul supărat că niciodată nu putea să se roage în linişte îi spuse lui Dumnezeu:

– Doamne, fă să fie linişte, să-ţi pot trimite rugăciunea mea!

În acel moment pasărea zbură de la geam şi se făcu o linişte deplină. Călugărul fericit se întoarse în camera lui şi căută să se roage. Dar de fiecare dată când începea o rugăciune, gândul îi zbura la treburile zilnice pe care le avea de obicei de îndeplinit şi uita de rugăciune.

Neştiind ce să facă, se duse la stareţ şi-i povesti tot ce s-a întâmplat. Atunci stareţul îl întrebă:

– Înainte, când te rugai, şi pasărea era la geamul tău, reuşeai să-ţi termini rugăciunile?

– Da, reuşeam!

– Acum ce te opreşte să le termini?

– De fiecare dată când încep o rugăciune, îmi vin în gând toate îndatoririle pe care le am şi uit de rugăciunea mea.

– Vezi tu, pasărea venea şi-ţi cânta la geam tocmai ca să-ţi alunge gândurile rele şi să te poţi concentra la rugăciunea ta. Prin cântecul ei îţi făcea rugăciunea mai uşoară pentru că nu aveai timp să te gândeşti şi la altceva decât la cum să-ţi termini rugăciunea fără să te laşi deranjat de cântecul ei. Şi dacă ai fi ascultat cu atenţie, ai fi observat că pasărea cânta cu atât mai intens, cu cât te rugai tu mai intens. Astfel se ruga şi ea cu tine Lui Dumnezeu şi rugăciunea ajungea mai repede în cer, fiind purtată pe aripile ei micuţe.

sursa aici…

De trei ori Fecioara

Sfânta Maică, în icoane, poartă trei steluţe, acestea fiind semnul fecioriei sale. Căci ea se cheamă şi se va chema pururea ,,de trei ori Fecioară”.

Un oarecare pustnic, pe numele său Evdichie, trăia în viaţă cuvioasă şi în învăţătura Sfintelor Scripturi. Nu departe de acesta sălăşluia un dascăl, care, citind Viaţa Maicii Domnului, s-a îndoit de faptul că aceasta poate fi şi Maică şi Fecioară în acelaşi timp. Cuviosul Evdichie cunoscând îndoiala dascălului, atât a făcut; mergând pe drum, lângă el fiind şi dascălul, şi lovind cu toiagul o piatră, a rostit: ,,Fecioară mai-nainte de naştere!”.

Şi pe dată, din acea piatră a răsărit un crin! Apoi a zis: ,,Fecioară în naştere!”. Şi a răsărit alt crin! Şi a mai zis pustnicul: ,,Fecioară după naştere a rămas!”. Şi atunci, tot din piatră, a răsărit un al treilea crin! Spăimântându-se pentru o aşa minune dumnezeiască, dascălul nu s-a mai îndoit în veci şi spunea tuturor oamenilor pe care îi întâlnea minunea cu ,,cei trei crini”. Aşa a rânduit Dumnezeu, ca această de trei ori Fecioară să fie mai slăvită decât heruvimii şi serafimii, să fie Maică a noastră a tuturor, Laudă a fecioriei, Cunună de fapte bune, Locaş vrednic şi pur pentru a-L primi pe Iisus, Porumbiţa cea fără de pată, Izvorul apei celei vii, Grânarul mântuirii noastre, Maica neamurilor toate şi Crinul frumuseţii Dumnezeieşti.

sursa: cristiserban.wordpress.com

Cand nu intelegem poruncile lui Dumnezeu

Ascultarea de poruncile lui Dumnezeu nu trebuie sa fie conditionata de cunoasterea sau intelegerea ratiunii (rostului) acestora. Mintea noastra poate cunoaste ratiunile poruncilor dumnezeiesti numai in masura in care aceasta este curata, iar curatia mintii se poate face numai prin implinirea poruncile lui Dumnezeu. Cunoasterea este conditionata de implinire poruncilor, insa implinirea lor nu trebuie sa fie conditionata de cunoasterea ratiunii lor, aceasta survenind in chip firesc.

Implinirea poruncilor lui Dumnezeu nu trebuie privita ca pe un lucru datorat lui Dumnezeu, ci ca pe cea mai inalta datorie a noastra fata de noi insine. Astfel, nu Poruncitorul beneficiaza de pe urma poruncilor, ci noi, cei care le implinim cu credinta si cu dragoste. Sunt insa oameni care, neintelegand acest lucru, vad in porunci o povara greu de purtat, ca pe un lucru savarsit pentru altcineva, iar nu pentru ei insisi. Referindu-se la unele porunci dumnezeiesti, chiar si unii crestini, gandesc astfel: „Cum sa implinesc porunca aceasta?! Nu are logica, e prea grea, nu o voi implini inca.”

Articol integral aici…