Arhiva lunii iunie 2015

PĂRINTELE TADEI DE LA MĂNĂSTIREA VITOVNIŢA

Ţelul vieţii creştine – smerenia desăvârşită

Am avut dorinţa să cunosc ţelul vieţii noastre, aici pe pământ… Firea (Natura) vieţii nu a fost dovedită, şi nici nu se poate cunoaşte ce este viaţa. Dar, mă interesa cum a fost viaţa acelor oameni care au slujit cu credincioşie lui Dumnezeu. Astfel am citit la vremea mea, în tinereţe, operele (scrierile) Sfinţilor Părinţi şi am văzut care era starea lor lăuntrică şi chiar ei descriau cele care îi interesau în chip deosebit. Pentru că noi ducem o viaţă exterioară, vedem viaţa cum se scurge, dar viaţa lăuntrică a fiecăruia dintre noi nu este aceeaşi.

Iar pe mine mă interesau cei care au ajuns să aibă o viaţă desăvârşită aici pe pământ, şi au fost proslăviţi de Dumnezeu şi acolo, în veşnicie. Şi atunci am văzut ceea ce ei înşişi explicau (făceau lămurit, desluşeau), că desăvârşirea vieţii creştine este smerenia deplină.

Parintele Tadei – Pace si Bucurie in Duhul Sfant

De ce ii uraste lumea pe crestini?

http://str2.crestin-ortodox.ro/foto/1232/123183_lumea-uraste-crestini-1.jpg

„Extremistii hindusi ofera recompense in bani, mancare si alcool grupurilor care se angajeaza sa ucida crestini sau sa distruga locuintele acestora din statul indian Orissa. Pretul vehiculat pentru uciderea unui preot crestin este de 250 de dolari americani. Aproximativ 67 de crestini au murit numai in ultimele trei luni, in urma agresiunilor puse la cale de grupurile hinduse. Acest conflict este unul calculat, desfasurat dupa un plan care urmareste alungarea crestinismului din districtul Kandhamal, pentru fondarea Statului Hindus. Numarul crestinilor din intregul stat abia atinge procentul de 2%.” (Stire din data de 19 noiembrie 2008.)

De ce ii uraste lumea pe crestini?

De ce lumea i-a urat intotdeauna pe crestini? Un raspuns rapid poate fi: „Nu stiu de ce ii uraste lumea pe aceia care se straduiesc sa fie curati trupeste si sufleteste, ingrijindu-se atat de tot omul de langa ei, indiferent de datele lui personale, cat si de natura inconjuratoare, care li s-a dat in grija, spre pastrare.”

Ce este lumea ?! Lumea este faptura iubita a lui Dumnezeu, dupa cum citim: „Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3, 16).

Insa, dupa caderea in pacat a lui Adam, lumea a ajuns arena si loc de lupta, unde omul se afla pe sine neincetat ispitit si luptat de duhurile cele viclene ale diavolului. Diavolul s-a folosit de lume (de materie) inca de la inceput in a-l face pe om sa uite de rai, adica de locul de unde a fost alungat, spre a-l lega cat mai strans de materie, de aceasta lume trecatoare. Ajungand rob trupului si lucrurilor materiale din jurul sau, omul nu se mai poate gandi usor la suflet, la pacate, la pocainta si la dorul dupa Creatorul Sau.

Pana la Hristos, lumea s-a aflat sub puterea diavolului (a pacatului), insa prin Jertfa Sa de pe Cruce, Hristos a biruit puterea aceluia, aducand harul si mantuirea din robia pacatului. „Acum este judecata acestei lumi, acum stapanitorul lumii acesteia va fi aruncat afara” (Ioan 12, 31). Odata cu venirea lui Hristos, vedem ca lupta dintre crestini si „lume”, vazuta ca slujitoare poftelor trupului, devine si mai acerba, timpul de atac al vrajmasului scurtandu-se.

Cu toate acestea, ce rau au facut crestinii in lume?!

Raul este unanim considerat drept distrugere, stricaciune si afectare a integritatii omului sau naturii inconjuratoare. Deci, ce rau au facut crestinii fata de trupul si sufletul oamenilor de langa ei, dar si fata de lumea naturala in care traiesc ?!

Crestinii nu fac nimic rau oamenilor si lumii in care traiesc ! Cat despre pacatele crestinilor, de care atat de greu se poate scapa in mod deplin, ele fac parte din comportamentul necrestinilor, iar aceia nu au nici un drept sa acuze pe crestini de pacatele facute, atata timp cat ei traiesc incontinuu in acelea.

Prin urmare, acuzarea crestinilor si masurile luate impotriva lor sunt lucrarea evidenta a diavolului, care lucreaza prin cei care nu cred in el si care traiesc trupeste, necrezand in viata cea vesnica si nici in Dumnezeul cel Personal al crestinilor.

Teodor Danalache

articol integral aici…

Cine sînt eu?

Cine sînt eu? Şi ce este fiinţa mea, dacă nu un lucru de scîrbă? La început e pămînt pe urmă putreziciune, iar mijlocul e plin de toată urîciunea. Iar mai departe: Ce este viaţa mea? Şi cîtă este? Un ceas şi apoi moartea. Ce-mi pasă mie de aceasta sau de aceea? Iată degrabă voi muri pentru că viaţa şi moartea o stăpîneşte Hristos. La ce mă în­grijesc eu şi mă gîlcevesc în deşert? N-am trebuinţă decît de puţină pîine. Iar ceea ce-mi prisoseşte, de ce îmi trebuie? Dacă o am pe aceasta, a încetat orice gri­jă. Iar dacă n-o am, să mă îngrijesc numai de ea, pen­tru nedesăvârşirea cunoştinţei mele, măcar că este Dum­nezeu care poartă grijă.

Cuv. Petru Damaschin – Filocalia vol. 5

Mărturia monahului Mitrofan, cel care s-a ascuns în podul Sfântului Mormânt ca sa vadă Sfânta Lumină

Monahul grec Mitrofan s-a născut în anul 1900 în localitatea Kerasunda din Pont. În 1921, în perioada genocidului locuitorilor din Pont de către turci, a fost omorâtă toată familia lui. El însuşi, la vârsta de 21 de ani, a fost prins şi trimis la închisoarea din Ntigiampakir, unde prizonierii lucrau la minele de cupru. Cei mai mulţi dintre ei erau condamnaţi la moarte din pricina mâncării infectate şi a condiţiilor mizerabile de trai.

După câteva luni de şedere în temniţă, Părintele Mitrofan a reuşit să evadeze. Fără patrie şi familie, singurul scop al vieţii sale era să reuşească să ajungă viu la Ierusalim, ca să se închine la Mormân­tul lui Hristos.

Timp de mai multe săptămâni, a călătorit descult prin munţi, ca o sălbăticiune, ascunzându-se de oameni. Îndreptându-se spre sud, a ajuns la localitatea Alep din Siria, de acolo a mers la Beirut, în Liban, după care, mergând zile întregi paralel cu ţărmul, a ajuns la portul Haifa din Palestina. Peregrinarea lui s-a încheiat la 1 noiembrie 1923, când a ajuns la Ierusalim, unde şi-a împlinit făgăduinţa sa la Sfântul Mormânt.

Doi ani mai târziu, în 1925, a fost tuns în monahism şi a fost rânduit păzitor al Sfântului Mormânt de către Patriarhul Damian I. În această calitate, a participat la ceremonia Sfin­tei Lumini de la Paştile anului 1925. Vreme de multe luni l-a chinuit nedumerirea şi îndoiala cu privire la natura minunii. Credinţa lui se clătinase şi se întreba dacă într-adevăr este vorba despre o minune adevărată. Răspunsul la întrebarea sa a venit câteva luni mai târziu, în Sâmbăta Mare a anului 1926, când a reuşit să se ascundă în podul Sfântului Mormânt, de unde putea să urmărească tot ceea ce se petrecea în interiorul lui.

Cele pe care le-a trăit în acea zi, le-a povestit după 55 de ani, la Paştile anului 1980, preotului cipriot Sava Ahilleos, care le-a consemnat în scrierea sa: Am văzut Sfânta Lumină. În acel an, părintele Mitrofan avea 80 de ani şi număra deja 56 de ani neîntrerupţi de păzitor al Sfântului Mormânt.

Aşa cum el însuşi a mărturisit, când era tânăr de 25 de ani, fusese stăpânit de o dorinţă nestăpânită de a vedea cu ochii săi cele ce se petreceau în înteriorul Mormântului în clipa când cobora Sfânta Lumină.

„Trebuia să văd, ca un alt Toma necredincios”, spunea el, „cu ochii mei ceea ce se întâmplă în interiorul Mormântului ca să cred”.

De multă vreme, căuta modul de a da răspuns la întrebările lui. Într-o zi, pe când curăţa cupola în podul Mormântului, a descoperit o mică ascunză­toare în care, cu greutate, putea intra trupul unui bărbat. Era singurul loc în care putea să se ascundă şi să urmărească nevăzut de nimeni venirea Sfintei Lumini.

În Vinerea Mare a anului 1926, la miezul noptii, Părintele Mitrofan pune în aplicare planul său îndrăzneţ. La ora 00:30 a cerut de la un ajutor de al său să-i aducă o scară ca să controleze candelele ce erau atârnate sus. După ce a urcat în podul Mormântului, a spus ajutorului să ia scara, motivând că va coborî de acolo printr-o săritură atunci când va termina controlul.

Însă Părintele Mitrofan a rămas în ascunzătoare toată noaptea. Ceasurile care au urmat au fost martirice, aşa cum povesteşte el însuşi, deoarece a în­ceput să fie stăpânit de o frică nemaicunoscută. Învinovăţiri şi mustrări de conştiinţă îl chinuiau pentru ceea ce a îndrăznit să facă.

„Am început să mă prihănesc pe mine însumi”, spunea el, „pentru ceea ce am făcut şi pentru hotărârea mea lipsită de maturitate… Toată lumea crede, numai tu, Mitrofane, nu crezi.”

Vreme de 12 ceasuri a rămas nemişcat şi tăcut. Avea cu el numai puţină apă şi o mică lanternă, pe care a folosit-o la ora 11 dimineaţa, când Mormântul a fost pecetluit şi el a rămas singur în întuneric.

După o oră, potrivit tipicului, la ceasul al doisprezecelea din zi, uşa Mor­mântului a fost despecetluită şi, mai târziu, a intrat patriarhul grec.

Fragmentul care urmează descrie cele care se săvârşesc după intrarea patriarhului, exact asa cum le descrie Părintele Mitrofan:

„Atunci am desluşit chipul patriarhului, care s-a plecat să intre în Mor­mântul dătător de viaţă. Exact în acea clipă, când agonia mea ajunsese la o înfricoşătoare încordare nervoasă în mijlocul tăcerii mormântale, în care îmi auzeam şi răsuflarea, am auzit deodată un şuierat uşor. Semăna cu suflare uşoară de vânt. Şi îndată am văzut o privelişte de neuitat: o Lumină al­băstruie a umplut tot sfinţitul loc al dătătorului de viaţă Mormânt… Câtă frică şi cutremur nu mi-a pricinuit acea Lumină albăstruie, în care Îl vedeam clar pe patriarh, de pe faţa căruia curgea transpiraţia… Şi, ca şi cum ar fi fost luminat de acea Lumină, a început să citească rugăciunile… Şi îndată Lumina albăstruie a început să se preschimbe într-o Lumină albă, ca aceea a Schimbării la Faţă a lui Hristos. În continuare acea Lumină albă s-a preschimbat într-o sferă luminoasă ca soarele, care a rămas nemişcată deasupra capului patriarhului. Apoi l-am văzut pe patriarh ţinând mă­nunchiurile cu 33 de lumânări. Şi ridicându-şi încet mâinile în sus, s-au aprins dintr-odată sfânta candelă şi cele patru mănunchiuri de lu­mânări. În acea clipă a dispărut sfera luminoasă. Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi trupul îmi ardea în întregime.”

Aceasta este istorisirea Părintelui Mitrofan referitoare la fapta îndrăzneaţă pe care a întreprins-o în acea Sâmbătă Mare a anului 1926. Este singurul martor ocular care, fără să aibă dreptul, a trăit coborârea Sfintei Lumini în interi­orul Mormântului lui Iisus Hristos.

(Haralambie K. Skarlakidis, Sfânta Lumină. Minunea din Sâmbăta Mare de la Mormântul lui Hristos, traducere din limba greacă de Ierom. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Atena, 2011, pp. 251-254)

sursa: doxologia.ro

Hristos ridică greutatea crucilor întregii lumi

Iată, aşa sunt şi crucile pe care le suferim noi, ca acele cruciuliţe pe care le atârnăm la gât şi ne ocrotesc în viaţa noastră. Crezi că noi ducem vreo cruce mare? Numai Crucea lui Hristos a fost foarte grea, pentru că El, din dragoste faţă de noi, oamenii, nu a vrut să folosească pentru Sine puterea Sa dumnezeiască. Şi în continuare ridică greutatea crucilor întregii lumi şi ne uşurează de durerile încercărilor, cu dumnezeiescul Său ajutor şi cu dulcea Sa mângâiere.

Cuviosul Paisie Aghioritul – „Cuvinte duhovnicești

sursa: doxologia.ro

Să săvârşim fiecare lucrare pentru Dumnezeu

Noi nu suntem conştienţi de viaţa noastră. Orice lucrare aici pe pământ, este şi lucrare şi în universul lui Dumnezeu. Iar noi întotdeauna lucrăm într-un chip rezervat, adică nesincer, dar nu numai lui Dumnezeu, ci nimănui nu-i place asta. Ştim că universul este a lui Dumnezeu, (că pământul) este planeta lui Dumnezeu, toate sunt ale lui, indiferent cine ne-a dat să facem lucrarea.

Dacă persoana aceea este rea sau bună, evlavioasă sau nu, conştiincioasă sau nu în munca sa, ea va răspunde pentru asta. Noi nu trebuie să acordăm atenţie cui ne porunceşte, cine ne dă să lucrăm, noi trebuie să ştim că fiecare lucrare, aici pe pământ, este lucrare şi în universul lui Dumnezeu şi trebuie să lucrăm din inimă, fără rezerve. Când lucrăm astfel, suntem sloboziţi de împotrivirea lăuntrică.

Fiecare faptă a noastră este un ajutor dat tuturor oamenilor, ieşire din cercul patimilor, în care ne aflăm întotdeauna. Aşadar, întotdeauna trebuie să fim sinceri. Atunci vor izvorî din noi: pacea, liniştea şi dragostea, atunci vom fi iubiţi. Prin gândurile noastre, noi suntem cei care-i atragem şi-i îndepărtăm pe duşmani şi pe prieteni, pe rude şi semeni. Oamenii acordă puţină atenţie acestor lucruri şi de aceea suferă mult.

 Parintele Tadei – Pace si Bucurie in Duhul Sfant

Rugăciunea lui Iisus pentru cei adormiți

,,Doamne, Iisuse Hristoase, odihnește pe robii tăi”

Se cuvine să ne rugăm cu atât mai mult pentru cei adormiți, față de cei vii, cu cât cei trecuți la cele veșnice nu se mai pot ajuta pe ei înșiși, pentru că, timpul pe care l-au primit de la Dumnezeu pentru a lucra mântuirea lor, s-a sfârșit.

Când începem să spunem rugăciunea lui Iisus (pentru cei adormiți n.n.), cu sau fără șiragul de metanii pe mână, prima dată vom rosti câteva nume ale celor adormiți, părinți, rude, apropiați etc. Adică, doar prima dată, când vom ajunge la ,,odihnește pe robii tăi” vom spune aceste nume ale celor apropiați, și nu le vom repeta, mai apoi, de fiecare dată când vom spune rugăciunea, pentru ca mintea noastră să nu devină confuză, repetând continuu aceleași nume. Acolo, în acele cuvinte, ,,odihnește pe robii tăi”, sunt cuprinși toți frații noștri cei trecuți la Domnul de-a lungul veacurilor, dar, mai mult de atât, în mod separat, unic și deosebit, se află și cei ale căror nume le-am pomenit prima dată, la început.

sursa: pemptousia.ro

Să ne rugăm Domnului pentru dobândirea dragostei!

Pentru multe se cuvine să ne rugăm, pocăindu-ne de păcatele noastre nenumărate, însă neîncetată şi de temelie trebuie să fie rugăciunea pentru ca Domnul să curăţească inimile noastre de răutate, să ne dea marile virtuţi creştineşti: blândeţea, smerenia, sfânta dragoste. Nicicând să nu uitaţi rugăciunea cea mai însemnată – rugăciunea pentru dobândirea dragostei.

Rugaţi-vă pentru aceasta cum vă va pune Dumnezeu în inimă – de pildă, astfel: „Doamne, dă-mi sfânta dragoste, învaţă-mă să iubesc toţi oamenii: şi pe cei de aproape, şi pe cei de departe, şi pe cei credincioşi, şi pe cei necredincioşi, precum Tu, Doamne, ne iubeşti pe noi, pe toţi, păcătoşii şi ticăloşii”. Amin.

Sfântul Luca al Crimeii – „La porțile Postului Mare. Predici la Triod”

sursa: doxologia.ro

CALEA BUNULUI PĂRINTE TADEI

Dorinţa de a sluji lui Dumnezeu – din copilărie

Încă din copilărie am dorit să-i slujesc lui Dumnezeu. Pe când eram copil socoteam că totul aici pe pământ este numai slujire. Părinţii slujesc copiilor lor, copiii părinţilor, îşi slujesc unii altora. Atunci am avut dorinţa să-i slujesc lui Dumnezeu. Pentru că El este Părintele întregului neam omenesc şi întregului univers trebuie să-i slujim Lui, Care este cel mai mare. Aveam această dorinţă când eram copil. Mai târziu, nu le-am putut spune asta părinţilor mei pentru că ştiam că nu voi căpăta binecuvântarea lor pentru aceasta, dar când am ajuns la majorat am plecat singur la mănăstire.

Parintele Tadei – Pace si Bucurie in Duhul Sfant

Ia aminte, nu te socoti om atunci cand nu primesti har

Nu te socoti om, atunci cand nu primesti har dumnezeiesc. Fara har, in zadar ne-am nascut oameni pe aceasta lume. Atat cat am reusit curatirea sufletului si luminarea, pe care am primit-o fiecare dintre noi aici, tot atat vom vedea pe Hristos de aproape, de clar, ne vom bucura de mireasma Acestuia si a celorlalti si vom tresalta de bucurie si mai mult. Ia aminte, nu te socoti om atunci cand nu primesti har.

Harul vine cate putin si, numai ce se apropie de om, acesta se topeste ca ceara. In clipa aceea omul nu se mai cunoaste pe sine, desi mintea este atoatevazatoare si de o claritate desavarsita. In lucrarea aceea mai presus de fire nu poate sa se distinga pe sine, deoarece se uneste in intregime cu Dumnezeu.

Dar pentru ca sa se implineasca toate acestea este nevoie de multe. Este nevoie de postul cel mai aspru ca sa scapi de sangele matern, sa se curate trupul, sa fuga murdaria. Prejudecatile, pe care le are omul din copilarie sa se indeparteze de la el. Apoi, la aceasta sa se adauge si privegherea continua. Nu o data sau de doua ori, ci continuu, pentru a se subtia mintea cea ingrosata si greoaie in miscari.

In al treilea rand, rugaciunea neintrerupta. Cu mintea, cu cuvantul si cu inima. Asa cum, daca suflarea omului inceteaza, acesta moare, tot asa moare si sufletui fara rugaciune neintrerupta. Caci trupul cel viu adoarme atunci cand incepe sa fie parasit de staruinta rugaciunii si se innoiesc patimile. Pentru ca vrajmasul nu doarme, ci lupta continuu impotriva noastra.

Gheron Iosif Marturii din viata monahala