Arhiva lunii august 2015

Laudă la Sfântul Paisie Aghioritul

Pe când eram la Katunakia, la Chilia lui Ipatie, într-o după-amiază, după ce mi-am făcut vecernia pe metanier, am băut un ceai și am continuat. Am făcut Pavecernița și Acatistul pe metanier, iar apoi am spus Rugăciunea. Cu cât spuneam Rugăciunea, cu atât mă părăsea oboseala și mă simțeam tot mai odihnit. Am simțit înlăuntrul meu o bucurie, care nu m-a lăsat să merg la culcare, ci spuneam în continuu Rugăciunea. Pe la ora 11 noaptea, chilia s-a umplut dintr-o dată de o lumină dulce, cerească. Era foarte puternică, dar nu te orbea. Am înțeles însă că și ochii mei ”au primit putere”, ca să pot să răbda această strălucire. Atât cât am fost în această stare, în acea dumnezeiască lumină, mă aflam într-o altă lume, duhovnicească. Simțeam o bucurie de negrăit, iar trupul îmi era ușor, își pierduse greutatea. Am simțit Harul lui Dumnezeu, dumnezeiasca luminare. Înțelesuri dumnezeiești treceau cu repezeală prin mintea mea ca niște perechi de întrebări și răspunsuri. Nu aveam probleme, nici subiecte de întrebat, cu toate astea întrebam și în același timp aveam și răspunsul. Răspunsurile erau cuvinte omenești, conțineau însă și teologie, căci erau răspunsuri dumnezeiești. Și erau atât de multe, încât, dacă le-ar fi însemnat cineva, ar mai fi putut scrie un Everghetinos.

Starea aceasta a ținut toată noaptea, până la nouă dimineața. Când a dispărut acea lumină, toate îmi păreau întunecate. Am ieșit afară și era ca noaptea. ”Ce oră este? Nu a răsărit încă soarele?”, l-am întrebat pe un monah care trecea pe acolo. Acela m-a privit și mi-a răspuns cu o întrebare: ”Ce-ai spus, părinte Paisie?”. ”Ce-am spus?”, m-am întrebat și am intrat înăuntru. Mă uit la ceas și atunci conștientizez ce s-a petrecut. Era ora nouă dimineață, soarele era sus, și mie mi se părea că este noapte! Soarele, adică, mi se părea că luminează de parcă ar fi fost eclipsă de soare. Eram ca unul aruncat brusc dintr-o lumină puternică în întuneric, atât de mare era diferența! După acea stare dumnezeiască m-am trezit în cealaltă stare, în starea firească, omenească, și am început să îmi urmez programul, ca în fiecare zi. Am făcut puțină rucodelie, am făcut Slujba Ceasurilor pe metanier, iar după ceasul al IX-lea am înmuiat puțin posmag ca să mănânc, dar mă simțeam ca un animal care când se scarpină, când paște, când pierde vremea și mi-am zi întru sine-mi: ”Ia, vezi cu ce te îndeletnicești! Atâția ani așa ți-ai petrecut vremea?”. Până la amiază am avut așa o bucurie, că n-am simțit nevoia să mă odihnesc. Atât de puternică era această stare. Întreagă ziua aceea vedeam ca în ceață, abia de puteam să-mi fac treaba. Și era vară, iar soarele lumina cu putere. A doua zi am început să văd lucrurile normal. Mi-am făcut același tipic, dar nu mai mă simțeam așa, ca un animal.

Acesta era Sfântul Paisie. Din această dumnezeiască proslăvire izvorau învățăturile sale teologice, învățătura lui prorocească și mângâietoare, după cuvântul lui Dumnezeu, ”Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu” (Isaia 40: 1), harisma înaintevăzătoare și străvăzătoare, lucrările lui cele făcătoare de minuni, chipul său izvorâtor de lumină, blândețea inimii sale, isihia noetică a duhului său, mintea lui limpede și fără închipuiri, dragostea lui chenotică care nu se golea niciodată, dispoziția lui martirică, slavoslovia lui neîncetată, petrecerea lui cea după Dumnezeu.

IPS Ierotheos Vlachos

Despre credinţă

«Cel ce vrea să aibă întru sine această credinţă ma­re, nu trebuie să-şi mai facă nicidecum vreo grijă des­pre viaţa sau despre moartea sa, ci de ar vedea chiar fiară sălbatică, sau ridicări de draci, sau de oameni răi, nu se mai înspăimîntă deloc, ca unul ce cunoaşte că sînt făpturi ale unuia şi aceluiaşi Făcător şi împreună roabe cu el şi nu au putere asupra sa, de nu va îngădui Dum­nezeu.»

Sf. Vasile cel Mare

Dacă ai căzut, zice, ridică-te

Dar dacă cineva vrea, pune iarăşi început prin po­căinţă. «Dacă ai căzut, zice, ridică-te; şi dacă iarăşi ai căzut, iarăşi ridică-te», nedeznădăjduind nicidecum de mîntuirea ta, orice s-ar întîmpla. Nu te preda pe tine de bunăvoie vrăjmaşului. Îţi ajunge ţie spre mîntuire, răbdarea aceasta, împreună cu osîndirea de sine. «Eram, zice Apostolul, şi noi odinioară fără minte, umblînd după poftele noastre…»  şi celelalte. Şi tu deci să nu-ţi pierzi nădejdea, uitînd de ajutorul lui Dumne­zeu. Căci El poate face cîte vrea. Ci nădăjduieşte în El, şi va face una din acestea: sau îţi va pregăti îndrepta­rea prin niscai ispite şi alte mijloace, precum El ştie, sau îţi primeşte răbdarea şi smerenia în loc de altă lu­crare, sau îţi va dărui cu iubire de oameni o altă cale pe care nu o ştii pentru a mîntui sufletul tău umilit.

Cuv. Petru Damaschin – Filocalia vol. 5

PARINTELE NIL DOROBANTU – o flacara vie a monahismului secolului XX


„Anii 50 vor ramane in memoria colectiva ca fiind anii prigoanei, ai fricii si ai gulagurilor comuniste.

Toti cei care nu se conformau rigorilor vremii erau ucisi sau, in cel mai… bun caz, trimisi sa putrezeasca in inchisorile staliniste.

In acea atmosfera de frica, de foame, de durere, cand personalitatea umana a fost pusa la grea incercare, aveau sa se remarce adevaratii martiri ai neamului romanesc, cei care vor ramane drepti, continuand sa creada si sa propovaduiasca credinta si identitatea lor.

Un astfel de personaj, mai putin cunoscut azi, e ieroschimonahul Nil Dorobantu, dupa numele de mirean Nicolae Dorobantu.

Mereu alungat si hulit, a ales sa poarte crucea chinuitilor si pacatosilor, predicand itinerant, fara incetare, descult, cu capul descoperit si incins cu-o funie, prin sate si orase.

Dupa ce a fost hirotonit in 1945 ieromonah la manastirea Floresti – Huruiesti, calugarul ascet avea sa porneasca intr-o adevarata campanie de initiere predicand in manastiri, biserici, dar si in sate, orase si chiar in salbaticia padurilor, mereu cu „biserica in spate”.

Cuvantul lui viu, plin de har, nu de putine ori critic chiar la adresa autoritatilor ecleziastice, expus in cele mai neobisnuite locuri, va incepe sa atraga multimi de oameni.

In curand, sfantul ascet, care aparea si disparea facand minuni in folosul oamenilor sarmani, va deveni cunoscut din inima Moldovei pana in Banat.

Faima ciudatului calugar a atras furia Securitatii, care avea sa-l urmareasca, sa-l aresteze, sa-l tortureze, pentru a-l convinge sa renunte la credinta si misiunea sa.
Acuzat ca „rascoleste lumea”, misticul calugar „nebun pentru Hristos” declara:

„M-ati facut  sa devin nebun ca sa ma laud singur, sa propovaduiesc ce-am suferit pentru Dumnezeul meu in timp ce voi ma huliti si ma considerati ca o ciuma. Dar eu ma laud intru dureri si suferinte, pentru Dumnezeul, care pentru mine a suferit atat de mult si inca mai rabda pana in sfarsit! In fiecare zi mor pentru Hristos si urc calvarul departe de altarele Tale Doamne, pe care atat de mult le-am iubit. Si ravna casei tale m-a mancat, ca la locul cel sfant s-a suit uraciunea pustiirii. Cer nou si pamant nou asteptam si transfigurarea prin virtute si prin har urcand, pe calea cea stramta a vietii, treptele desavarsirii spre Imparatia Cerurilor”.

Conform excelentei biografii „Ieroschimonahul Nil Dorobantu – nebun pentru Hristos – si flacara vie a monahismului secolului XX” ( http://nildorobantu.ro/) scrisa de preotul Ionel Dumitru Adam, aflam amanunte despre profilul fascinant al unui om parca trimis exact la momentul potrivit pentru a purta pacatele unei epoci crude si dezumanizante.

Nascut in anul 1920 in satul Crainici, judetul Mehedinti, dintr-o veche familie de mosneni olteni, care avea sa dea Romaniei si alte personaje semnificative, tanarul Nicolae Dorobantu va beneficia de o educatie aleasa.

Va face primele trei clase in satul natal, apoi clasa a patra in Bucuresti, la scoala primara a sectorului Ateneul Popular, avandu-l coleg pe Regele Mihai, Colegiul Sfantul Sava si Liceul Militar Alexandru Sturza din Craiova.

Va absolvi scoala militara iesind ofiter activ cu gradul de sublocotenent, impartasind cariera militara, la fel ca unchiul sau, generalul Gheorge Dorobantu.
Renunta la cariera militara dedicandu-se studiului, absolvind spre sfarsitul razboiului teologia, filozofia si literele si dreptul, toate cu „magna cum laudae”.
Inainte de-a porni definitiv pe calea monahala se inscrie si la doctorat, cu tema „Teoria Logosului intrupat in viata duhovniceasca” la Parintele Staniloaie.
Cunostea nu mai putin de 12 limbi straine.

Considerat un geniu, in 1945 va face un pas care ii va marca definitiv destinul.
Dupa ce indura prigoana comunista, va fi incarcerat si torturat in 1956 pentru cateva luni si apoi parasit inclusiv de Biserica Ortodoxa, care-l cateriseste in noiembrie acelasi an.

Se va ascunde in satul natal, unde va trai in spiritul care l-a caracterizat toata viata pana in 1966, cand situatia politica se va destinde.

Verii sai Iulian Dracea (rector al Institutului Agronomic Timisoara) si Valerian Popescu (rectorul Institutului Stomatologic din Bucuresti) au incercat sa-l convinga sa-si completeze studiile pentru a preda in invatamantul superior.
Refuza, continuandu-si calea misionara.

Va fi din nou hartuit, anchetat, pana in 1977, cand va muri in conditii stranii, la putin timp dupa marele cutremur.

Pana la sfarsitul vietii avea sa fie supravegheat chiar de preotul satului, care l-a turnat Securitatii, la fel ca si alti purtatori de haine sfinte.

„In toata perioada de privatiuni am citit mult, mi-am facut canon, pravila manastireasca eremita, anahoretica, conform cinului monahal pe care-l port, anavalului si micului si marelui chip ingeresc, in care sunt dator sa-l slujesc direct Dumnezeului Celui Viu, in Sfanta Treime slavit. Caci marturisesc profesiunea de credinta ortodoxa si o plinesc conform Sfintei Scripturi si a Sfintilor Parinti ai Biserici Ortodoxe Ecumenice. Doresc sa fiu ucis si martirizat, pentru credinta si nadejdea vietii celei vesnice”.

Declaratie luata la ancheta din 2 aprilie 1970, la sediul Securitatii Tr. Severin

Sursa: Timisoara Express

 

Pr. Stefan Negreanu – Despre iertare si iubire

<<Semnul adevaratei iertari, lucratoare – este iubirea>>
„a zis Iisus lui Simon-Petru: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia? El I-a răspuns: Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc. Zis-a lui: Paşte mieluşeii Mei.
Iisus i-a zis iarăşi, a doua oară: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? El I-a zis: Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc. Zis-a Iisus lui: Păstoreşte oile Mele.
Iisus i-a zis a treia oară: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? Petru s-a întristat, că i-a zis a treia oară: Mă iubeşti? şi I-a zis: Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc. Iisus i-a zis: Paşte oile Mele.”
(Ioan 21, 15-17)