Arhiva lunii septembrie 2015

Tu ai zis, Stapane, nu judecati si nu veti fi judecati!

Langa un batran oarecare vietuia un frate care era cam lenes. Acesta urmand sa moara, zacea in preajma unuia din parinti, si il vedea batranul usor iesind din trup. Vrand batranul a incredinta pe frati, i-a zis lui: frate, sa ma crezi, ca noi toti stim, ca n-ai fost frate nevoitor spre postire si cum de iesi asa cu osardie din trup? Fratele i-a raspuns: cred, parinte, ca adevarat ai zis dar de cand m-am facut monah nu mai stiu sa fi judecat pe vreun om. Deci vreau sa zic catre Dumnezeu: Tu ai zis, Stapane, nu judecati si nu veti fi judecati, lasati si vi se va lasa voua! Zis-a lui batranul: pace tie, fiule! Si s-a mantuit fara osteneala.

Zis-a un batran oarecare: nu este mai rau lucru si mai amar decat deprinderea si obiceiul rau, ca multa vreme, silinta si osteneala trebuie unuia ca acela ca sa-si poata taia si dezradacina obiceiul si deprinderea lui cea rea. Osteneala au avut multi, iar vreme n-au avut, ca i-a pripit si i-a taiat secera mortii impreuna cu obiceiul si deprinderea lor si numai insusi Dumnezeu stie ce va face cu aceia in ziua judecatii.

Patericul egiptean

Din cuvintele Stareţului Sofronie: despre familie și copii

– Problema nu este ca familiile să nască ființe pentru realitatea istorică, ci persoane pentru realitatea cea mai presus de istorie, pentru Rai. Mulți dau naştere la copii care ajung hrană iadului.

– Este nevoie ca soțul şi soția să învețe lepădarea de sine – să-­şi taie voia unul în fața celuilalt. Atunci învață să primească în existența lor o altă existență.

– Educația copiilor începe din ziua căsătoriei; trebuie ca soții să trăiască în rugăciune, cu frica lui Dumnezeu. Dacă mama se roagă atunci când este însărcinată, pruncul simte lucrarea rugăciunii. Când apare sarcina, părinții să nu se tulbure. Să se roage şi când vine pe lume pruncul, şi când îl poartă în brațe. Mama, tot ceea ce face, cu rugăciune să facă. Să-­l închine pe copil atunci când doarme, să se roage în timp ce­-l alăptează sau când îi dă să mănânce.

– Astăzi mulți copii au porniri violente. Asta din pricină că nu au fost alăptați la sânul mamei. (Când o femeie m­-a întrebat dacă trebuie să­-şi hrănească copilul la sân sau să-­i dea lapte de vacă, i­-am răspuns: „Cine a născut copilul: tu – sau vaca?”).

– Ţelul nostru nu trebuie să fie doar să împărtăşim pruncul cu Sfintele Taine, ci să-­l creştem într­-o atmosferă de rugăciune acasă. Atmosfera casei trebuie să fie o atmosferă de rugăciune. Părinții să le insufle copiilor dragostea lor pentru Hristos şi Maica Domnului.

– Când copiii sunt mici, e bine să existe în casă reguli. Pe măsură ce cresc, să scoatem aceste reguli treptat, căci trebuie să dăm libertate copiilor. Să le facem şi daruri. Copiii pot să se simtă oarecum plictisiți de viața în Biserică, dar important este să nu ajungă atei. Ateismul e mai rău chiar şi decât păcatul trupesc.

IPS Ierotheos Vlachos

sursa: pemptousia.ro

De ce purtăm la gât semnul Sfintei Cruci?

Bunii creștini din bătrâne veleaturi nu doar că s-au însemnat cu semnul biruinței și al iubirii mai tari decât moartea a lui Hristos, ci au început să poarte la gât o cruce, fie din lemn, fie din anumite metale, considerând că odată cu acesta Hristos îi însoțește. Și astăzi se păstrează obiceiul căci mulți semeni au preluat tradiția. Se pune întrebarea: este bine să purtăm o cruce la gât? Chestiunea devine și mai pertinentă dacă ne gândim că pretutindeni vedem cruci agățate: în mașini, pe birouri sau în locuri străine de viața și trăirea autentic ortodoxă.

Pentru o bună înțelegere a lucrurilor, aș vrea să fac referire la rânduiala Călugăriei, când proaspătul monah primește în cadrul slujbei o cruce din lemn, de mici dimensiuni, pe care o sărută și i se așează pe grumaz. Așadar, în rânduiala tunderii în monahism se prevede în mod explicit purtarea crucii de către călugăr. După ce s-a îmbrăcat cu acea cămașă albă, numită haina veseliei, i se aşază pe piept crucea, semn al renunţării şi totodată al dorinţei sale de a se face părtaş pătimirilor Domnului, dar și Învierii Lui, arătând că adevărata credinţă în înviere dă sens suferinţei, o umple de speranţă şi de dorinţa de a trăi, iar dacă se răstigneşte cineva astfel, se răstigneşte spiritual în vederea învierii. „Armă împotriva diavolului crucea Ta ai dat-o nouă” cântăm în slujba Sfântului Maslu şi de aceea călugărul ia pe pieptul său Sfânta Cruce, ea fiind „tare apărătoare a celor ce bine călătoresc” spre Cer , dar şi Semnul Fiului Omului (Matei 24,30).

Călugărul poartă cruce, căci dorește a se jertfi pe sine, mărturisind jertfa lui Hristos. Sfântul Apostol Pavel zice în acest sens: „port în trupul meu semnele Domnului Iisus” (Galateni 6,17). Crucea dă slobozire de patimi şi tot ea ne aminteşte de Patimile Mântuitorului, prin care s-a arătat iubirea mai tare decât moartea.

Tot așa ar trebui să gândească și creștinii, când își pun pe grumaz semnul Crucii confecționat din lemn, aur, argint sau alte materiale. Doar că, din păcate, pentru mulți, semnul de viață dătător a devenit un simplu accesoriu oferit cu „generozitate” de mai toate centrele comerciale, întâlnit chiar la cei aflaţi în bejenie față de viața autentic ortodoxă.

Arhimandrit Mihail Daniliuc

sursa: doxologia.ro

Atotştiinţa lui Dumnezeu nu ne sileşte

Dumnezeu, în atotştiinţa Lui, cunoaşte cu toată amănunţimea nu doar mai înainte a se petrece, ci chiar mai înainte de facerea lumii, că cineva va săvârşi, de pildă, o crimă la vârsta de treizeci şi trei de ani. 

Dumnezeu, în atotştiinţa Lui, cunoaşte cu toată amănunţimea nu doar mai înainte a se petrece, ci chiar mai înainte de facerea lumii, că cineva va săvârşi, de pildă, o crimă la vârsta de treizeci şi trei de ani. Dar omul, în libertatea voinţei lui – care este un dar al lui Dumnezeu pe care l-a strâmbat – lucrează după cum voieşte. Nu este Dumnezeu pricina, nici nu este omul predestinat pentru acest scop. Atotştiinţa lui Dumnezeu nu ne sileşte. El păzeşte libertatea noastră, nu o nimiceşte. Ne iubeşte, nu ne face robi, ne preţuieşte. Dumnezeu nu calcă libertatea noastră, o ocroteşte, ne lasă slobozi. Deci, suntem răspunzători, pentru că facem ceea ce vrem noi. Dumnezeu nu ne sileşte. Este scris şi cunoscut lui Dumnezeu că vei omorî tu pe acest om, dar nu este rânduit de Dumnezeu s-o faci.

(Ne vorbeşte Părintele Porfirie, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, pp. 317-318)

sursa: doxologia.ro

Azi, pomenirea Cuviosului Parintelui nostru Siluan Athonitul

SiluanAcest Siluan, cetatean al Ierusalimului cel ceresc, s-a ivit din parinti cucernici de pe pamântul Rusiei în satul numit Sovsk, tinând de Mitropolia Tambovului. S-a nascut în anul al 1866-lea de la nasterea dupre trup a Cuvântului lui Dumnezeu, si din tinerete a fost chemat la pocainta de Însasi prealaudata Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria.

Ajungând cu vârsta la al 27-lea an, a parasit grijile lumii si întarindu-se la drum cu rugaciunile celui între sfinti Parintele Ioan din Kronstadt, a ajuns în Grecia, la vestitul Munte Athos, luând asupra-si jugul cel monahicesc în Mânastirea Sfântului Mare Mucenic si Tamaduitor Pantelimon.

Daruindu-se din tot sufletul lui Dumnezeu, în putina vreme nu numai a primit rugaciunea cea neîncetata în dar de la Preasfânta de Dumnezeu Nascatoare, dar si negraitei dumnezeiesti aratari în slava a Domnului nostru Iisus Hristos s-a învrednicit, în cinstita biserica a Sfântului Prooroc Ilie care se afla în moara zisei mânastiri.

Stingându-se însa primul har si cuprins fiind cel preacuvios de plâns mare, si de multe ori fiind parasit de Dumnezeu si dat ispitirilor vrajmasilor celor întelegatori, vreme de 15 ani urmând pasilor lui Hristos, „cereri si rugaciuni catre Cela ce putea sa-l mântuiasca pre dânsul din moarte, cu strigare tare si cu lacrami aducând” (Evr 5,7), învatat de Dumnezeu fiind (vezi In 6,45), de Sus a auzit glasul Datatorului de Lege: „Tine-ti mintea în iad si nu deznadajdui”, pre carele pazind ca pre un nemincinos îndreptar, alergat-a în calea lui Antonie, lui Macarie, lui Sisoe, lui Pimen si a celorlalti preaslaviti dascali ai pustiei, a caror masura si ale caror daruiri a atins, aratându-se un învatator apostolicesc si proorocesc, viu fiind si dupre moarte.

Lasat-a si scrieri pline de har si de Duhul Sfânt, pre care le-a facut aratate ucenicul si învatacelul lui, Staretul Sofronie, întemeietorul si arhimandritul celei din insula Britaniei mânastiri a binecredinciosilor ortodocsi. Si ce nevoie este aici de a înmulti cuvinte despre atotcuviosul Siluan? Caci mai înainte venind acel Avva Sofronie, însemnat-a si a scris viata si învatatura aceluia pre larg si cu de-amanuntul la începutul cartilor dumnezeiestilor si preadulcilor lui scrieri. Carea carte învata, precum este cu putinta celor ce citesc sa cunoasca si sa vaza, ce fel a fost acest nevoitor al Domnului, si cum, pazind Poruncile cu scumpete, murind vietii întru totul, dobândit-a pre Hristos, precum zice Sfântul Pavel, viind într-însul (Ga 2, 20); carte, altfel de Dumnezeu insuflata, fiind scrisa cu con-deiul Duhului. Adeveresc cuvântul acesta cei multi cari printr-însul „dintru tot neamul ce este sub cer” (FA 2, 5) „la cunostinta adevarului” (1 Tim 2, 4) au venit, si înca si acuma vin. Caci a fost acest minunat barbat „blând si smerit cu inima” (Mt 11, 29), înflacarat rugator catre Dumnezeu pentru mântuirea tuturor oamenilor, si un propovaduitor neasemuit al dragostei pentru vrajmasi, carea este întarirea cea mai neîndoielnica cu putinta a venirii Duhului, cu adevarat Cel dumnezeiesc.

Mutatu-s-a de la moarte la viata acest fericit Cuvios Siluan, împlinit în zile dupre Duhul, în luna lui septembrie, ziua a 24-a, în anul 1938, împaratind Domnul nostru Iisus Hristos, Caruia slava si stapânirea în vecii vecilor. Amin.

Alte texte :

sursa…

«găteşte-ţi su­fletul spre ispită, îndreaptă-ţi inima şi rabdă»

«Fiule, zice Scrip­tura, cînd te apropii să slujeşti Domnului, găteşte-ţi su­fletul spre ispită, îndreaptă-ţi inima şi rabdă». Iar în altă parte : «Toate cele ce-ţi vin, primeşte-le ca bu­ne, ştiind că fără Dumnezeu nu se face nimic». Drept aceea sufletul care vrea să placă lui Dumnezeu, tre­buie să se prindă înainte de orice de răbdare şi de nă­dejde. Căci meşteşugul păcatului este mai ales acela de a ne sădi moleşire în vremea necazului, ca să ne depărteze de la nădejdea către Domnul. Iar Dumne­zeu niciodată n-a lăsat sufletul care nădăjduieşte într-Însul să fie covîrşit de încercări încît să deznădăjduiască.

Sf. Simeon Metafrastul – Filocalia

„Vă pare rău că rugăciunea lui Iisus nu este neîncetată?”

Mi-aduc aminte că Sf. Vasile cel Mare, pus în faţa întrebării despre chipul în care au putut Apostolii să se roage neîncetat, dă următoarea dezlegare: ei cugetau în toate lucrările lor la Dumnezeu şi trăiau într-o viaţă neîncetat închinată Domnului. Această stare sufletească era pentru ei o rugăciune neîncetată.

Vă pare rău că rugăciunea lui Iisus nu este neîncetată – că nu o rostiţi neîncetat – dar nici nu se cere asta, ci ceea ce se cere este să aveţi o necurmată simţire de Dumnezeu, care poate avea loc şi în timpul vorbirii şi în timpul citirii şi în timpul observării şi cercetării oricăror lucruri. Cum însă rugăciunea lui Iisus – atunci când vă rugaţi cu ea, se face în chipul de mai sus, atunci urmaţi să lucraţi în acest chip şi rugăciunea îşi va lărgi câmpul.

Uneori se poate folosi toată vremea rânduită pentru pravilă, în rostirea unui psalm pe de rost, alcătuind din fiecare stih o rugăciune deosebită. Mai mult: uneori se poate săvârşi întreagâ pravilă, folosindu-ne de rugăciunea lui Iisus făcută cu metanii. Iar câteodată se poate lua câte puţin din toate acestea, atât din prima cât şi din cea de a doua şi din cea de a treia. Lui Dumnezeu îi trebuie inima (Pilde, 23, 26) şi îi este de ajuns dacă ea va sta cât mai grabnic cu evlavie în faţa lui. Rugăciunea neîncetată tocmai în aceasta stă: să ne aflăm întotdeauna cu evlavie în faţa lui Dumnezeu. Iar peste această stare, pravila nu face decât să pună lemne pe foc, în cuptorul care trebuie încălzit cu puterea duhului.

SBORNICUL – Lucrarea minţii

DESPRE RUGĂCIUNEA LUI IISUS

Duhul Sfânt te va iubi şi te va ajuta El Însuşi întru toate

Omule, învaţă smerenia lui Hristos şi Domnul îţi va da să guşti dulceaţa rugăciunii. Dacă vrei rugăciunea curată, atunci fii smerit, înfrânat, spovedeşte-te cu sinceritate, şi rugăciunea te va iubi. Fii ascultător, supune-te cu bună conştiinţă stăpânirilor rânduite, fii mulţumit de toate şi atunci inima ta se va curăţa de gândurile deşarte. Adu-ţi aminte că Domnul te vede şi teme-te să nu întristezi cumva pe fratele tău; nu-l judeca şi nu-l dispreţui nici măcar cu o privire, şi Duhul Sfânt te va iubi şi te va ajuta El Însuşi întru toate.

Duhul Sfânt se aseamănă unei mame pline de dragoste. O mamă îşi iubeşte copilul şi-i este milă de el, tot aşa şi Duhului Sfânt îi este milă de noi, ne iartă, ne vindecă, ne povăţuieşte şi ne bucură; Duhul Sfânt se face cunoscut în rugăciunea smerită.

Cine iubeşte pe vrăjmaşi va cunoaşte degrabă pe Dom­nul prin Duhul Sfânt, dar despre cel ce nu-i iubeşte, nu vreau să scriu, ci îl plâng, căci se chinuie pe sine însuşi şi pe alţii şi nu cunoaşte pe Domnul.

Sufletul care iubeşte pe Domnul nu poate să nu se roa­ge, căci este atras spre El prin harul pe care l-a cunoscut în rugăciune.

Sf. Siluan Athonitul