Arhiva lunii noiembrie 2015

“Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec”

In Psalmul 109, versetul 4 gasim scris: Juratu-S-a Domnul şi nu-I va părea rău: „Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec”.

Despre Melchisedec aflam din Vechiul Testament (Facere 14, 17-20):

  1. Şi când se întorcea Avram, după înfrângerea lui Kedarlaomer şi a regilor uniţi cu acela, i-a ieşit înainte regele Sodomei în valea Şave, care astăzi se cheamă Valea Regilor.

  2. Iar Melhisedec, regele Salemului, i-a adus pâine şi vin. Melhisedec acesta era preotul Dumnezeului celui Preaînalt.

  3. Şi a binecuvântat Melhisedec pe Avram şi a zis: „Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeu cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului.

  4. Şi binecuvântat să fie Dumnezeul cel Preaînalt, Care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!” Şi Avram i-a dat lui Melhisedec zeciuială din toate.

Stiam ca Melchisedec mai apare si in Noul Testament intr-una dintre epistolele Sf. Apostol Pavel. Dar…

Niste intrebari ma framantau mereu:

  • De ce Melchisedec este amintit atat de putin in Sf. Scriptura, el fiind deja preot al Dumnezeului celui Preainalt, cand l-a intampinat pe Avraam?

  • De ce Dumnezeu n-a mers pe linia de descendenta a lui Melchisedec, care era si preot si rege, deci avea un popor pe care Domnul Dumnezeu l-ar fi putut numi „popor ales”, din care sa se intrupeze Mesia, ci a mers pe linia lui Avraam, care era doar la inceputul descoperirii adevaratului Dumnezeu?

  • De ce Mantuitorul este preot dupa randuiala lui Melchisedec, despre a carui randuiala eu nu stiam nimic?

Ceva raspunsuri am primit, cum ca Dumnezeu prestia despre spiritul de jertfa a lui Avraam, atunci cand ii va cere sa-l aduca pe Isaac ardere de tot. Sau cum ca Melchisedec n-o fi avut urmasi. Acestea si altele erau niste raspunsuri care nu ma multumeau.

Pana-ntr-o zi cand, printr-o imprejurare binecuvantata (legata de o cateheza tinuta de Parintele meu duhovnic), am recitit Epistola catre Evrei a Sfantului Apostol Pavel, iar in capitolul 7 am gasit raspunsul pe care-l cautam:

  1. Căci acest Melchisedec, rege al Salemului, preot al lui Dumnezeu cel Preaînalt, care a întâmpinat pe Avraam, pe când se întorcea de la nimicirea regilor şi l-a binecuvântat,

  2. Căruia Avraam i-a dat şi zeciuială din toate, se tâlcuieşte mai întâi: rege al dreptăţii, apoi şi rege al Salemului, adică rege al păcii,

  3. Fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, ci, asemănat fiind Fiului lui Dumnezeu, el rămâne preot pururea.

Despre Melchisedec nu ni se spun prea multe in Sf. Scriptura, nici despre ascendenti, nici despre descendenti si nici despre sfarsitul lui, el fiind „Fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, ci, asemănat fiind Fiului lui Dumnezeu, el rămâne preot pururea”.

El devine astfel prototipul Mantuitorului, o icoana a preotiei vesnice a Fiului lui Dumnezeu. Melchisedec era rege si preot – Mantuitorul Hristos este Imparat si Arhiereu. Mantuitorul Hristos S-a nascut din Tata fara mama si din Mama fara tata. Regele-preot Melchisedec „i-a adus pâine şi vin” in dar lui Avraam – o alta preinchipuire a preotiei lui Hristos si a Sfintei Euharistii.

Mantuitorul Hristos s-a intrupat din semintia lui Iuda, nu din cea traditionala a preotilor leviti, preotie instituita de catre Moise prin Aaron (o preotie omeneasca, preinchipuita de catre Avraam care-i daduse zeciuiala lui Melchisedec).

Preotia Hristica, cea a Noului Testament, in care ne aflam si astazi (pana la a doua venire), este o preotie instituita chiar de catre Domnul nostru Iisus Hristos la Cincizecime, cand Duhul Sfant a pogorat peste Sfintii Apostoli.

Dar stupoare – deschizand Biblia Gala Galaction (1939), la Evrei 7,24 – am citit urmatoarele: „Aici insa Iisus, prin aceea ca ramane in veac, are o preotie care nu mai trece la altul.” Cum adica „nu mai trece la altul”? m-am intrebat. Mi-am amintit atunci ce imi spusese un neoprotestant, cu multi ani in urma, ca preotia ortodoxa este o continuare a preotiei iudaice, fiindca in Crestinism nu exista preotie. Nu puteam sa cred asa ceva, dar nici nu aveam argumente sa-l contrazic.

De aceea, avand o banuiala, am cautat in Biblia BOR (1988) acelasi verset, unde scrie: „Aici însă, Iisus, prin aceea că rămâne în veac, are o preoţie netrecătoare (veşnică)”. Asta este cu totul altceva, adica este netrecatoare in sensul de vesnica, nu ca n-ar trece la altul.

Am continuat cautarea in Biblia Cornilescu (neoprotestanta), unde Preotia Hristica e si mai clar desfiintata: «Dar El, fiindcă rămâne „în veac”, are o preoţie care nu poate trece de la unul la altul.»

In Biblia Bartolomeu Anania gasim la acelasi verset: „dar Iisus are o preoţie netrecătoare prin aceea că El rămâne în veac.” Aveam confirmarea din nou si din nou ca Biblia Gala Galaction este incorect tradusa. Informandu-ma ulterior pe Internet, am aflat ca aceasta versiune a Bibliei (Gala Galaction), fiind luata drept ortodoxa (desi nu scrie niciunde pe ea ca ar avea binecuvantarea Sf. Sinod BOR), „a dat apa la moara” neoprotestantilor, care au folosit-o pentru a-si promova propria doctrina cultica printre ortodocsi.

Concluzie:
Domnul nostru Iisus Hristos „este preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec” si „prin aceea că rămâne în veac, are o preoţie netrecătoare (veşnică)”. (vezi Evrei, cap. 7 integral aici…)

«nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine»

Am citit undeva, nu mai stiu unde – de aceea voi parafraza, nu voi cita – urmatoarele invataturi:

„Gasim in Sfanta Scriptura, mai exact in epistola catre Galateni a Sf. Ap. Pavel: «M-am rastignit impreuna cu Hristos; si nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine» (Gal. 2,20). Greu lucru de inteles, dar mai greu de crezut, dar si mai greu de asumat. Am putea spune – chiar imposibil – fara dobandirea Duhului Sfant. Aici se pare ca ne blocam, dar…

Am invatat ca-L avem pe Hristos Domnul intru noi inca de la botez, de atunci de cand ne-am unit cu Hristos. Il avem dar nu simtim asta, noi fiind oameni concreti vrem sa vedem, sa simtim, sa pipaim. Sa zicem, ca totusi credem ca ne-am unit cu Hristos si ca El exista real intru noi. Este un inceput. Pentru a-L lasa sa creasca in noi, noi insine trebuie sa ne micsoram – dupa cum zice Sf. Ioan Botezatorul. Sa ne mai golim de egoul care forteaza deja preaplinul nostru.

Aici intervine smerenia, de care nu ne vom bucura decat odata cu despatimirea. Despatimire – un cuvant generic pentru a defini totalitatea virtutilor crestine, dupa cum spun Sfintii Parinti. Odata porniti pe calea despatimirii, ajutati de duhovnic (facand ascultare) si prin Harul Duhului Sfant, incepem adevarata lupta; si apoi lupta dupa lupta – cele din razboiul nevazut – care nu se termina decat odata cu plecarea la Domnul.

Doar asa Hristos devine tot mai evident intru noi, iar noi devenim tot mai nesemnificativi, atat in ochii nostri cat si in ai semenilor.”

 

Concurenta cu smeritul

Cu un om smerit nu poti sa concurezi niciodata, pentru ca el atunci cand pierde, de fapt castiga.

Smeritul, chiar si atunci cand face lucruri minunate, nu starneste invidie – fiindca nu-si aroga nici un merit. Mereu spune ca nu el, ci Dumnezeu a facut.

Omul smerit are cu adevarat aceasta constiinta (adica stiinta impreuna cu Dumnezeu), cum ca Dumnezeu este Cel care face, si nu el. De aceea Dumnezeu alege sa lucreze minunile prin cei smeriti – pentru ca facandu-le, ei nu se mandresc – dupa cum ne spune Pr. Rafail Noica.

„Ora de religie” – comentariu

Am observat ca, de obicei, subiectele pe teme religioase sunt bogat comentate pe site-urile generaliste, ajungandu-se repede la mai multe sute de postari. Este si cazul articolelor scrise pe tema „Orei de religie”. Se pare ca este vorba despre o lupta a constiintei in fiecare dintre noi, gasind imediat timpul pentru a scrie pe forumuri, argumentandu-ne parerea pro sau contra.

Con-stiinta inseamna a sti impreuna cu Cineva, adica cu Dumnezeu. Sau mai concret – este glasul lui Dumnezeu in noi. Cei care, prin negarea lui Dumnezeu, incearca sa-si impace constiinta pacatoasa (pacatoasa fiind a tuturor, si a mea si a ta), crezand ca sufletul vine de nicaieri si dispare odata cu mormantul, scapa (parelnic) de apasarea pacatului si se considera „fericiti” (pana la primul esec mai mare sau o boala serioasa – fereasca Dumnezeu!).

Ce se fac insa cu proprii copii, pe care unii i-au botezat spre a-i pune sub protectia lui Dumnezeu, iar acum nu mai vor sa-i invete (sau sa-i lase sa invete) despre Dragostea jertfelnica a lui Dumnezeu pentru noi si despre a noastra pentru semeni?

Din mai multe comentarii postate pe net, ale unor asa zisi atei (atei nu exista – ei cred macar in ei insisi, „autoindumnezeindu-se”), transpare un fel de lupta interioara, fiind munciti, probabil, de povara viitorului destin sufletesc al propriilor copii, de care vor fi raspunzatori, dar nu au puterea, sau nu-i lasa mandria sa-L recunoasca pe Unul Dumnezeu atotputernic, si astfel se tem (subconstient sau nerecunoscand daca totusi constientizeaza) ca vor avea parte de intrebarile sau reprosurile copiilor lor, cand acestia vor ajunge maturi si, cand le va lipsi Harul spre a iesi din necazuri sau depresii (fereasca Domnul!).

Sunt de parere ca este vorba despre o criza existentiala. Parintii care nu doresc educatie religioasa pentru copiii lor, isi dau seama ca nu le vor putea raspunde (nici acum, nici mai tarziu) intrebarilor de felul: Eu de ce m-am nascut? De unde vin? Unde voi merge? Ce rost are viata pentru mine? si altele. Traind o astfel de criza existentiala, am observat ca unii dintre parinti (poate nu neaparat atei, dar derutati), devin denigratori, jignind aproape cu ura tot ce tine de Biserica, cler, enoriasi, credinta, etc.

Sa dea Domnul sa afle cu totii ca stiinta nu este contrazisa de catre credinta, si mai nou nici invers. Sunt doar abordari diferite. Stiinta si-a impus niste limite rationale din care, la nivel mediu, nu poate iesi, iar credinta transcende realitatea lumii materiale si are un alt sediu in cadrul persoanei, si anume INIMA (mai ales cea duhovniceasca).

Apele involburate

Plimbandu-ma deunazi pe malul Muresului, urmaream cum apele umflate si involburate carau cu mare viteza tot felul de crengi, copaci uscati, dar mai ales gunoaie. Mi-am amintit zicala: „Cand apele sunt tulburi, gunoaiele ies la suprafata.”

Adevarat, dar pentru aceasta trebuie involburare, trebuie forta. Apa in sine are atata forta cata primeste. Daca Dumnezeu nu i-ar da-o, n-ar avea-o. Daca Dumnezeu n-ar fi dat ploile, apa n-ar fi fost involburata.

Asa si cu gunoaiele noastre: Nu vor iesi la suprafata fara involburare, fara forta (launtrica). Forta o putem primi de la Dumnezeu cu conditia sa o cerem, sa o voim, sa ne silim. Noi nu suntem apa de rau, noi suntem cununa creatiei. Pe noi Dumnezeu ne vrea impreuna lucratori cu El, doreste sa vada mai intai voirea noastra si ravna noastra, ca mai apoi sa ne trimita Harul Duhului Sfant spre lucrarea cea buna.

Ajuta-ne Doamne sa ne vedem gunoaiele pacatelor, pentru a putea sa ne curatim sufletul de ele!

«sa-L lasi pe Dumnezeu sa lucreze voia Lui in tine»

„Un copil invatase la ora de religie ca avem datoria sa-L iubim pe Dumnezeu din tot sufletul nostru, din toata inima noastra, din tot cugetul nostru si din toata virtutea noastra. Nu putea intelege cum sa iubesti asa de mult pe Cineva pe care nu L-ai vazut, pe care nu-L simti aproape, pe care nu-L poti imbratisa pentru a-I arata dragostea. Nu cunostea o dragoste mai mare decat dragostea mamei lui. Si s-a pus pe rugaciune pentru ca Dumnezeu sa-i descopere acest lucru.

Curatenia lui de copil si dorinta lui sincera i-au adus lacrimi pe care le-a simtit ca pe o calda mangaiere, dar tot nu primise raspunsul dorit. In noaptea urmatoare, copilasul a avut un vis: Se facea ca statea in genunchi in fata icoanei Maicii Domnului si se ruga asa cum facuse si aievea. Atunci Maica Domnului a iesit din icoana si l-a luat in brate. Fata lui si-a simtit-o lipita de fata Maicii Domnului, a simtit ca este imbratisat cu o dragoste de nedescris, ca este iubit cu adevarat si ca iubeste cu adevarat. Maica Domnului i-a spus: «Fiul Meu te iubeste si mai mult – indrazneste!». Asta nu va uita niciodata.”

„Cineva nu intelegea cum se poate «sa-L lasi pe Dumnezeu sa lucreze voia Lui in tine?». S-a rugat, a citit, a discutat… si celelalte ale duhovniciei, iar candva – dupa indelungata rabdare – stand la rugaciune a primit urmatorul raspuns:

Nu fa nimic fara Hristos! Fa totul in numele lui Hristos! Fa totul ca pentru Hristos! Fa totul ca si cand ar face Hristos!

Adica, nu uita ca Hristos Domnul este Totul in Toate. Cand respiri – pe El il respiri, cand mananci –  te impartasesti cu El, cand gandesti roaga-te ca de la El sa-ti vina gandul. Daca vorbesti si nu ai timp sa te rogi, ridica-ti mintea pentru o milisecunda la El – la Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, Caruia se cuvine slava in veci.”