Arhiva lunii ianuarie 2016

„Sabia şi focul”

Făptura cea nouă cu înnoirea minţii, care nu se mai teme de lume, de logica cruţării şi menajării de sine, de nici o sabie pământească – nu se mai teme de moarte.
„Sabia” a „tăiat” mlădiţele sălbatice, „focul” a tămăduit firea de frică – nemurirea a devenit mai evidentă ca moartea. Moartea pentru cauza lui Hristos a devenit fericirea intrării în Împărăţia cerurilor. Şi nu este fericire mai evidentă ca martiriul.
În slujba Botezului avem nucleul acestei evidenţe, în cele trei scufundări şi ridicări din apă, a morţii Domnului Hristos, a celor trei zile în mormânt şi a Învierii Sale. Dar acest nucleu trebuie să crească, să se dezvolte, să devie conştient şi nebiruită putere în creştin şi în lume.
A nu te mai teme de „cei ce ucid trupul şi mai mult nu pot să facă nimic”(Luca 12,4), nu mai e o problemă.
Suntem deci antrenaţi într-o nouă cunoaştere a condiţiei umane.
E „ştiinţa mântuirii…” (Luca 1,77), ştiinţa îndumnezeirii omului.
Dar până acolo e o cale „şi Eu sunt Calea…” care trebuie cunoscută şi mers cu bună grijă şi dreaptă socoteală pe ea, din aproape în aproape, în fiecare zi, cu fiecare amănunt în aparenţă neînsemnat, dar facându-ne deprinderea celei de a doua natură, din lepădarea de sinea noastră cea veche şi mărginită în toate chipurile.
Iată la ce valoare se ridică mărunţişurile noastre de toate zilele, în care mai marele mănăstirii ne „taie voia”, care, lăsată în firea ei, a omului vechi, numai vrajbă face, îndărătnicii, cârteală, dezbinări şi pierderea căii către mântuire.
Iţi trebuie o minte nouă, mai presus de firea lucrurilor din lumea aceasta, ca să poţi „intra prin poarta cea strâmtă, căci mulţi vor căuta să intre şi nu vor izbuti”(Luca 13,24).
Nu trebuie să te împotriveşti sau să cârteşti împotriva tăierii lăstarilor tăi sălbatici, căci altfel omul tău cel nou, cel după chipul lui Hristos, nu prinde realitate şi putere în tine, asupra răului.
Răspunzătorii noştri urmăresc această creştere a noastră, a omului celui nou, cel pogorât din cer şi dat nouă în dar şi la putinţa priceperii noastre, către cealaltă fire, veşnică, a noastră.
Şi vine puterea vicleană să-ţi zică în minte că mai marele n-are dreptate când îţi spune să răsădeşti varza cu frunza în pământ şi cu rădăcina în sus. Dar puterea lui Dumnezeu a făcut ca ascultarea ucenicului să vadă darul neaşteptat al ascultării: că ascultând de stareţ, de Dumnezeu asculţi. Ştiinţa ta pune hotare omeneşti puterii lui Dumnezeu şi aşa creşte o mlădiţă sălbatică a firii tale vechi, pe care Dumnezeu o taie, prin „tăierea voii”.
Lepădarea de sine e egală cu tăierea voii.

PĂRINTELE ARSENIE BOCA – „ÎNGERUL CU CĂDELNIŢA DE AUR” (pag. 361,362)

De la mulțumirea de sine, la dăruirea de sine

Pocăința, schimbarea, îndreptarea, părăsirea păcatului și lucrarea corectă este ca omul să înceteze să se miște spre sine, să înceteze să fie egoist, să se iubească pe sine, să se mulțumească pe sine. El trebuie să se îndrepteze spre Dumnezeu. Mișcarea aceasta înseamnă tocmai iubirea. Iubirea către aproapele este înlăuntrul aceluiași duh.

În zilele noastre, iubirea înseamnă căutarea hranei pentru ego, pentru sine, în timp ce iubirea adevărată „nu caută ale sale”, se dăruiește, se oferă. Omul se dăruiește lui Dumnezeu și aproapelui. Când omul se căiește și merge să se mărturisească, nu este suficient doar să recunoască anumite lucruri, ci trebuie să se schimbe fundamental, din rădăcini. Dacă pornirea pe care o ai se îndreaptă spre egoul tău, este pentru mulțumirea ta, ca să-ți slujești și să te îngrijești pe tine, să oferi hrană propriului idol, chiar dacă te-ai îndrepta, oricâte lucruri bune ai face și oricât de bine le-ai săvârși, toate acestea înseamnă păcat.

Omul trebuie să se îndrepte spre Dumnezeu, această îndreptare însemnând pocăință. Pocăința însemnă schimbare. Omul se lasă pe sine, lasă toate cele care-l fac să se îndrepte spre sine și se îndreaptă spre Dumnezeu.

(Arhimandrit Simeon Kraiopoulos – Adame, unde ești? Despre pocăință traducere de Preot Victor Manolache, Editura Bizantină, București, 2008, pp. 80-81)

sursa: doxologia.ro

Ştim că de la Dumnezeu suntem şi la Dumnezeu ne întoarcem

Ştim că de la Dumnezeu suntem şi la Dumnezeu ne întoarcem, dar înainte de întoarcere suntem trimişi pentru probă în lumea aceasta. De asemenea ştim că lumea aceasta întreagă, zace în cel viclean, care-i îngăduit să verifice: libertatea noastră, credinţa şi dragostea noastră. Aici se face dovada ai cui fii ne facem: ne confirmăm obârşia divină, ne facem fiii lui Dumnezeu şi îl chemăm „Tatăl nostru”; ne tăgăduim această obârşie, ne înghite lumea aceasta şi vicleanul ne face fiii săi, fiii pierzării şi la Dumnezeu nu ne mai întoarcem.

Iată situaţia omului în faţa celor două căi. O cale largă, cât faţa pământului întreg şi altă cale îngustă, cât o punte de lemn peste o apă foarte mare, pe care mai nimeni nu trece.
Pentru această delimitare de căi a venit în lume Dumnezeu însuşi, luând asupră-Şi şi firea omenească spre a se înţelege cu noi şi a ne ajuta întoarcerea – căci aceasta este mântuirea. Înainte de venirea Dumnezeu-Omului pe pământ nu era mântuire. De aceea El ne este şi învăţătorul şi ajutorul şi Calea şi Adevărul nostru.

„În nimeni altcineva nu este mântuire decât numai în Iisus Hristos, şi Acesta răstignit” (Faptele Apostolilor 4,12; I Corinteni 2,2)
Iar El ne-a învăţat:
„Cine vrea să fie ucenicul Meu să se lapede de sine, de tot ce are, încă şi de viaţa sa; să-şi ia crucea sa, în fiecare zi, şi să-Mi urmeze Mie; căci cine va vrea să-şi cruţe viaţa sa o va pierde, iar cine o va pierde pentru Mine şi pentru Evanghelie o va câştiga” (Luca 9,23-24).
Iar cine îşi va câştiga viaţa în condiţiile lepădării de sine, a luării crucii în fiecare zi, ba şi a morţii vieţii acesteia pământeşti pentru cauza lui Hristos, în schimb viată veşnică va afla. „Iar viaţa veşnică aceasta este: să te cunoască pe Tine, singurul adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis” (loan 17,3).

Ucenic e numai cineva care vrea să înveţe o meserie sau o cale şi nu se lasă până nu le învaţă. Unii se lasă de meserie, părându-li-se grea şi nu mai umblă şi după o „viaţă veşnică”, mulţumindu-se cu cea vremelnică şi muritoare. Aceştia nu mai urmează Domnului Hristos, ci lumii acesteia şi momelilor ei. Ei se mulţumesc cu un Iisus Hristos istoric şi cu o hârtie de Botez. Mai departe nu riscă nimic, că-i suferinţă şi risc al raţiunii. Nici aceştia nu se mai întorc Acasă, în Împărăţia lui Dumnezeu.

PĂRINTELE ARSENIE BOCA – „ÎNGERUL CU CĂDELNIŢA DE AUR” (pag. 341,342)