Arhiva lunii februarie 2016

HARUL ESTE LUMINA

„Va voi spune altceva, pentru a putea intelege mai limpede ce inseamna harul lui Dumnezeu, cum poate fi recunoscut si cum lucrarile sale se manifesta, in mod deosebit, in cei ce sunt luminati de acesta. Harul Sfantului Duh este lumina care il lumineaza pe om. Intreaga Sfanta Scriptura vorbeste despre aceasta. Astfel, sfantul nostru parinte David a spus: „Faclie picioarelor mele este legea Ta şi lumina cararilor mele.” (Psalmul 118:105), si „De n-ar fi fost legea Ta gandirea mea, atunci as fi pierit intru necazul meu.” (Psalmi 118:92).

Cu alte cuvinte, harul Duhului Sfant care este exprimat in Lege, in cuvintele poruncilor Domnului, este faclia si lumina mea. Daca acest har al Sfantului Duh (pe care incerc sa il dobandesc cu atata grija si ravna, incat cuget la dreptele Tale judecati de sapte ori pe zi) nu m-ar fi luminat in mijlocul intunericului grijilor, care sunt de nedespartit de chemarea inalta a rangului meu imparatesc, de unde as putea primi o scanteie de lumina care sa-mi lumineze drumul pe cararea vietii, ce este intunecata de reaua vointa a vrajmasilor mei?”

„De fapt, Dumnezeu a dovedit deseori, in fata multor martori, in ce fel harul Sfantului Duh lucreaza in oamenii pe care El i-a sfintit si luminat cu marile Sale insuflari. Amintiti-va de Moisi dupa convorbirea sa cu Dumnezeu din muntele Sinai. El stralucea atat de tare, cu o lumina atat de grozava, incat oamenii nu se puteau uita la el. Chiar a fost nevoit sa poarte un voal cand a aparut in public. Amintiti-va Schimbarea la Fata a Domnului, in Muntele Tabor.

O lumina mare L-a inconjurat „si vestmintele Lui s-au facut stralucitoare, albe foarte, ca zapada” (Marcu 9:3), iar ucenicii Sai au cazut cu fata la pamant de frica. Iar cand Moisi si Ilie I s-au alaturat in acea lumina, un nor i-a umbrit pentru a ascunde stralucirea luminii harului dumnezeiesc, care orbise ochii ucenicilor. Astfel se infatiseaza harul Prea-Sfantului Duh al lui Dumnezeu, intr-o lumina nestricacioasa, tuturor celora care le dezvaluie Dumnezeu lucrarea sa.”

Sf. Serafim de Sarov

Despre smerita cugetare

Iar semnele smeritei cugetări sînt: avînd cineva toată virtutea trupească şi sufletească, să se socotească pe sine şi mai dator lui Dumnezeu, ca unul ce a luat multe prin har, nevrednic fiind ; iar dacă i-ar veni vreo ispită de la draci sau de la oameni, să se socotească pe sine vrednic de acestea şi de altele mai multe, ca să-şi scadă puţin din datorie şi să afle la judecată o uşurare de muncile aşteptate. Fiindcă atunci cînd nu pătimeşte aşa ceva, mult se necăjeşte şi se nevoieşte, căutînd să afle ceva prin care să se silească pe sine. Iar cînd dobîndeşte aceasta, iarăşi se smereşte, ca unul ce luînd dar de la Dumnezeu şi neputînd afla ceva ca să întoarcă Fă­cătorului de bine, rămîne lucrînd pururea, socotindu-se pe sine şi mai îndatorat.

Despre nepătimire

Iar semnul nepătimirii, poate, acesta este: a rămî­ne în toate netulburat şi fără teamă, ca unul ce a primit să poată toate prin harul lui Dumnezeu, după Apostol, nemaiavînd nici o grijă de trup. Unul ca acesta se va nevoi cu toată silinţa şi va ajunge la odihna deprinderii. Dar mulţumind, iarăşi se apucă de altă silin­ţă, ca să se afle pururea războit şi biruind întru smerenie. Aceasta este sporirea omului. Căci cele ce se fac fără silire nu sînt fapte, cum zice Sfîntul Isaac, ci mai degrabă da­ruri. Iar dacă după prima osteneală a şi venit odihna, ea este plata înfrângerii şi nu trebuie să te lauzi cu ea. Căci nu cei ce iau plată sînt lăudaţi, ci cei ce se silesc în lucrare şi nu iau nimic. Şi ce să spunem? Toate cîte le-am face şi toate prin cîte i-am mulţumi Făcătorului de bine, le datorăm Lui, ba cu mult mai multe, deoarece El nu are lipsă de nimic şi nici trebuinţă de ceva, dar noi nu putem să facem vreun bine fără de El.

Cuv. Petru Damaschin – Filocalia vol. 5

Iertarea

Un frate oarecare avea scarba asupra altui frate. Adica erau certati unul cu altul, dar acel frate, vrand sa-si ceara iertare, s-a dus sa se impace cu dansul. Deci, batand el in usa fratelui, acela n-a vrut nicidecum sa-i deschida si sa-l primeasca. Iar el, cand a vazut ca nu-i deschide, s-a mahnit si mai mult si, mergand la un batran, i-a spus ce a patit, cum s-a dus sa-si ceara iertare si sa se impace cu acel frate, care nu numai ca nu l-a primit ca sa stea de vorba cu el, dar nici usa nu i-a deschis. Iar batranul i-a zis: „Cauta, fiule, si-ti ia seama ca poate ai vreun gand in inima ta, cum ca tu nu esti cu nimic vinovat si nu i-ai facut nici un rau, ci el ti-a facut rau si numai el este vinovat. Si asa pe tine te indreptatesti, iar pe el il invinovatesti. Daca este asa, sa stii, frate, ca pentru aceea nu-i da lui Dumnezeu indemnare sa-ti deschida si sa te primeasca, pentru ca nu mergi la dansul cu adevar de pocainta, ci cu fatar­nicie. Ci, mergi si pune in inima ta cum ca nu numai el a gresit, ci si tu esti vinovat, iar pe dansul, daca se poate, sa nu-l invinovatesti. Si asa Dumnezeu ii va da lui indemnare si umilinta si se va smeri si se va impaca cu tine.”

Auzind acestea, fratele s-a umilit in inima lui si, fagaduind ca va face dupa cuvantul batranului, s-a dus iarasi cu smerenie la acel frate care era suparat pe el, sa se roage sa-l ierte. Batand la usa chiliei, indata a auzit acela si i-a deschis lui si mai inainte de a se inchina el si a-si cere iertare, acela s-a inchinat lui cu smerenie, zicand: „iarta-ma, frate, ca te-am suparat pe tine”. Si asa, cu dragoste si din tot sufletul sarutandu-se unul cu altul, s-a facut mare bucurie intre dansii.

Pateric

„Toţi sunteţi fiii lui Dumnezeu prin credinţa în Iisus Hristos.”

[Către monahi(i), 1986]
„Toţi sunteţi fiii lui Dumnezeu prin credinţa în Iisus Hristos.” (în obârşie, în tranzit şi în final) – Galateni 3,26.

[…] În vederea dobândirii cât mai evidente a chipului lui Hristos în noi, avem rânduite: lepădarea de sine, ascultarea şi tăierea voii, care, toate trele sunt unul şi acelaşi lucru, una şi aceeaşi nevoinţă, una şi aceeaşi „Cruce, în fiecare zi”.

Şi fiindcă unul din defectele cele mai mari ale omului este acela că nu-şi poate da seama de defectele sale, şi-i ţinut de puterea vicleană în ciuma părerii că el ştie cum să trăiască, Dumnezeu a rânduit o ierarhie între oameni şi fiecare are pe cineva mai mare ca el, în dar şi rânduială, faţă de care-i dator să fie supus.

Aşadar, pentru a trăi în linişte trebuie să fii una din două: sau pe de-a-ntregul liber (de patimi), sau pe de-a-ntregul supus. Dar nu orice libertate e libertate, ci numai aceea pe care o dă Adevărul, după cuvântul Mântuitorului: „Adevărul vă va face liberi” (Ioan 8,32); şi nici „adevărul iluzie”, care e sectar, ci Acela care e persoană divină şi consonanţă a Bisericii soborniceşti.

„Numai acolo unde fraţii trăiesc în unire Dumnezeu trimite daruri nesfârşite” (Psalmul 132,3); iar această unire, pe care o apără toţi laolaltă, e ridicată la valoarea de semn al recunoaşterii, că aceia sunt ucenicii şi prietenii Mântuitorului.

Şi cu cât cineva se apropie mai mult de Dumnezeu, prin ascultarea poruncilor, cu atât îşi vede mai mult defectele sale şi nu se mai ocupă de defectele altora.

Atunci ceea ce eşti, vorbeşte mai tare decât ceea ce spui.

PĂRINTELE ARSENIE BOCA – „ÎNGERUL CU CĂDELNIŢA DE AUR” (p. 434)

Sfânta smerenie este încrederea desăvârşită în Dumnezeu

Cel smerit este conştient de starea sa lăuntrică şi, deşi aceasta este urâtă, el nu-şi pierde personalitatea. Cunoaşte că este păcătos şi se întristează din pricina asta, dar nu deznădăjduieşte, nu se mistuie pe sine. Cel ce are sfânta smerenie nu vorbeşte deloc, adică nu se împotriveşte. Primeşte să i se facă observaţii, să-l controleze ceilalţi, fără să se mânie şi să se îndreptăţească. Nu-şi pierde echilibrul. Celui egoist, complexat, i se întâmplă contrariul: la început seamănă cu cel smerit însă, dacă îl deranjează puţin cineva, îndată îşi pierde pacea, se mânie, se tulbură.

Cel smerit crede că toate depind de Hristos, şi că Hristos îi dă harul Său, şi astfel înaintează. Cel ce are sfânta smerenie trăieşte de acum în biserica cea nezidită de pe pământ. Are întotdeauna bucuria lui Hristos, chiar şi în cele neplăcute. Vedem aceasta şi în vieţile sfinţilor. Apostolul Pavel ce era? Om ca şi noi. Dar ce s-a făcut? S-a făcut organ al lui Dumnezeu, vas al alegerii. Mărturisesc cuvintele lui: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine… Căci pentru mine viaţă este Hristos, iar moartea un câştig. Ardea de iubirea lui Hristos. Smerenia l-a ridicat acolo. Să arzi pentru Dumnezeu, aceasta-i totul.

Dacă aveţi iubire către Dumnezeu şi către aproapele, Dumnezeu va dărui smerenie, va dărui sfinţirea. Dacă nu aveţi iubire către aproapele şi către Dumnezeu, dacă vă leneviţi, are să vă chinuiască satana, o să se răzbune pe voi omul cel vechi, or să vă greşească toţi şi toate, o să cârtiţi zicând: „De ce-ai lăsat asta aici? De ce acolo?” Şi o să socotiţi că e din pricina treburilor, a ostenelii. O să ziceţi: „Ce-o să fie cu starea asta în care am ajuns? Cum de mă port aşa?” fără să înţelegeţi de unde izvorăşte această stare. Pe când aceasta este răzbunarea instinctelor.

Atunci când omul trăieşte fără Dumnezeu, fără linişte, fără încredere, ci cu frământare, zbucium, întristare, deznădejde, dobândeşte boli trupeşti şi sufleteşti. Astenia psihică, neurastenia, schizofrenia sunt stări demonice. Diavol este şi vorbirea „smerită”. I se spune complex de inferioritate. Adevărata smerenie nu vorbeşte, nu rosteşte cuvinte „smerite”, adică „sunt păcătos, nevrednic, ultimul dintre toţi…” Cel smerit se teme să nu cumva să cadă în slavă deşartă prin cuvintele cele „smerite”. Aici nu se apropie harul lui Dumnezeu. Dimpotrivă, harul lui Dumnezeu se află acolo unde există smerenie adevărată, smerenia dumnezeiască, desăvârşita încredere în Dumnezeu. Dependenţa de El.

Sf. Porfirie Kavsokalivitul

Denumirea rugăciunii minții în inimă

Rugăciunea aceasta, care este rugăciunea neîncetată a Bisericii (”Doamne, miluiește!”), se numește a inimii, pentru că prin ea se descoperă inima numită duhovnicească și lucrează acolo rugăciunea. Inima duhovnicească este centrul existenței omului și aceasta, potrivit Sfântului Grigorie Palama, se află în lăuntrul inimii trupești ca într-un organ, nu ca într-un vas. Rugăciunea inimii se identifică cu rugăciunea minții (noetică) sau se deosebește de aceasta în funcție de înțelesul cuvântului nous. Sfântul Grigorie Palama, care a exprimat întreaga învățătură patristică bisericească despre viața isihastă, spune că mintea-nous se numește și esența (ousía) sufletului (inimă), dar și lucrare-energie a sufletului, care constă lucrarea gândurilor (logismoí).

Astfel, dacă identificăm mintea-nous cu inima, atunci putem să identificăm și rugăciunea minții cu rugăciunea inimii. Totuși, trebuie să atragem atenția că în teologia patristică minte-nous înseamnă în principal atenția cea mai subțire, care în starea de cădere se împrăștie prin simțuri în creație și este robită de rațiune (logikí) sau se face una cu rațiunea, cu patimile și condițiile mediului din jur. Această minte-nous, când din răspândire se întoarce în inimă, lucrează acolo, iar organul trupesc al inimii simte prezența dumnezeiescului Har, se îndulcește, ia foc, tresaltă, se încălzește și transmite lucrările-energiile Harului asupra întregului trup omenesc.

Astfel, atunci când mintea-nous – atenția cea mai subțire – se află în rațiune (logikí) și acolo se roagă, aceasta se numește rugăciune rațională. Atunci când însă mintea-nous intră în inimă și acolo rugăciunea este de la sine lucrată, atunci aceasta se numește rugăciune a minții în inimă. De aceea trebuie să facem o distincție clară. Una este rugăciunea rațională și alta este rugăciunea minții în inimă.

Spun asta, pentru că unii oameni numesc rugăciunea rațională rugăciune a minții (noetică). Repetarea cu rațiunea a rugăciunii Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă, și anume folosind metanierul, o numesc rugăciune noetică, câtă vreme de fapt ea este rugăciune rațională.

Înaltpreasfinţitul Ierotheos Vlachos

sursa: pemptousia.ro

„în loc să trăiesc în timp, trăiesc în veşnicie”

• Una din faptele care îmi dau prilej de revoltă şi de sminteală este când cineva îmi fură timpul, mai ales cel destinat pentru rugăciune, venind pe neaşteptate, sau cu nevoi care mă obligă să renunţ la timpul planificat.

Tot frământându-mă cum să rezolv acest lucru, mai ales considerând neputinţa mea de a priveghea noaptea, deci de a prelungi timpul pentru rugăciune în timpul nopţii, mi-a venit în gând că Dumnezeu este acela care îngăduie astfel de încercări, ca o metodă de a mă dezlipi de mine însumi mai desăvârşit şi de a mă lăsa cu totul în voia Sa. În acest fel, în loc să trăiesc în timp, trăiesc în veşnicie. Trebuie să mă silesc să primesc cu bucurie tot ceea ce mi se întâmplă şi să cred că totul vine cu voia lui Dumnezeu şi cu ştirea Sa.

• Când simt că nu mă pot ruga, îmi aduc aminte de răutatea firii mele şi de neputinţa de a birui şi din durerea inimii mele se naşte rugăciunea. Uneori – cu cuvinte, alteori – un singur suspin, căci atunci nu se mai roagă mintea, ci doar inima mea. Nimic nu alungă spiritul de rugăciune ca graba. Aceasta este însoţită de nelinişte. De aceea, când mă rog mă silesc să uit că există timpul şi să intru o clipă în veşnicie.

GANDURI  ,,semănate” de Georgeta Grigoriu

LA DEFINIŢIA PĂCATULUI

Rădăcina necazurilor e aceeaşi cu rădăcina răutăţilor: păcatul – înfrângerea morală a omului, când el conspiră cu diavolul contra Legii lui Dumnezeu. Atunci se transformă omul – fiul lui Dumnezeu – în fiul diavolului, prin ascultarea de acesta. El îi imprimă spiritului, minţii şi inimii, pecetea firii sale: autonomia, răzvrătirea şi autoîndumnezeirea.
Cu pecetea acestor caracteristici iese din împărăţia Harului sub focul mâniei lui Dumnezeu, ajungând fiul pieirii.
Necazurile, târcoalele morţii, sunt numai primele unelte ale lui Dumnezeu, ca să-l trezească şi să-i deschidă ochii să vadă că aşa merge în întuneric, în împărăţia morţii.
Dacă omul stă prea mult în ascultarea celui viclean, pierde credinţa, i se întunecă mintea, nu mai ascultă de nimeni, face din necazuri „motiv” de necredinţă, a cărei final e fie sinuciderea, fie nebunia.
Când oamenii o apucă pe acest „drum larg” al pieirii, când – cu timpul – relele devin deprinderi, „a doua natură”, să te ferească Dumnezeu să le stai în cale şi să-i opreşti. Te vor călca în picioare, te vor dispreţui, din retrograd nu te vor scoate, din anacronic nu vei ieşi decât suflându-te din cale sau răstignindu-te pe cruce.
In „lumea aceasta” nu poţi crede în Dumnezeu nepedepsit.
Şi, pentru credinciosul luminat de Har, soarta aceasta e firească: viaţa lui Iisus se arată şi în ucenic. Acela e ucenic, care are iubirea de Dumnezeu şi de oameni până la cruce: Nu urăşte oamenii de pe nici o cruce pe care-l răstignesc ei. Aceasta este iubirea care nu cade niciodată. Aceasta e porunca supremă, Testamentul lui Iisus Hristos: cauza lui Dumnezeu pe pământ, pentru care ucenicii Săi nu-şi cruţă viaţa. Aşa se biruie diavolul.
„Raţiunea” vicleanului aceasta este: să uzeze organismul şi să-l facă inapt de evoluţia lui spre capacitatea maximă de interceptare a legilor divine asupra lumii şi vieţii şi, ca urmare, să nu aibă habar de o ordine spirituală a existenţei, ca şi cum aceasta n-ar fi, ci simpla orânduire a materiei „de la sine”.

PĂRINTELE ARSENIE – „ÎNGERUL CU CĂDELNIŢA DE AUR” (p. 388,389)