Arhiva lunii martie 2016

Omul – Templu al Duhului Sfant

Biserica ne invata ca trebuie sa-L vedem pe Hristos in toti oamenii care ne ies in cale. Dar, rational, putem avea o problema: Mantuitorul Hristos, fiind Fiul lui Dumnezeu intrupat, este pentru noi modelul suprem de Om. Greu ne este a-L vedea pe insusi Hristos in toti semenii nostri.

Sa incercam altfel, sa-l vedem pe celalalt mai bun decat pe noi, chiar daca nu pare a fi. Poate-l auzim injurand (sa nu fie!), sau il vedem facand alte uraciuni. Noi sa zicem in sinea noastra: „Doamne miluieste-l!” si sa gandim ca noi am facut pacate mult mai mari. Pe de alta parte, noi „ii vedem pacatele, dar nu-i stim pocainta”, cum spun Sfintii Parinti. Iar Sf. apostol și evanghelist Ioan ne spune: „Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a vazut, nu poate sa-L iubeasca.” (1Ioan 4,20)

Cuvantul Sfintei Scripturi adevereste ca suntem Temple ale Duhului Sfant (1Cor 6,19). Pare a fi mai ușor a-i vedea pe oameni ca fiind Temple ale Duhului Sfant, decat a-L vedea pe Hristos in fiecare om. Este mai acceptabil mentalului nostru a ni-L inchipui pe Duhul Sfant salasluind in semenii nostri. Stim insa ca acolo unde este Duhul Sfant, este si Tatal, este si Fiul. Intalnind un om, intotdeauna gandul nostru ar trebui sa fie: „Vazand, L-am vazut pe Domnul”.

Sa facem acest exercitiu in fiecare zi, cand intalnim persoane, sau cand vorbim, auzim, gandim despre persoane, si Maica Domnului impreuna cu toti Sfintii vor mijloci pentru noi spre a izbandi. Vom ajunge, cu mila Domnului, sa devenim convinsi, prin credinta, ca fiecare om este Templu al Duhului Sfant. Iar de vom dobandi Dragostea cea adevarata, vom scapa de dragostea cea egoista, si-l vom putem iubi pe aproapele ca pe noi insine. Atunci, Dragostea din noi (primita ca Har) va radia iubire in ceilalti, unindu-ne cu ei – ca madulare vii ale lui Hristos – in Biserica cea Una.

 

Trairea Sf. Liturghii

As dori sa-ti descriu ce înseamna liturghia, nu din carti sau tratate teologice, ci prin prisma propriei mele experiente de fost protestant confruntat cu o practica noua si oarecum ciudata pentru mine.

Primul soc pe care-l are un protestant care vine la o slujba ortodoxa este acela al nenumaratelor “forme” care îi par “golite de continut”. Aceasta a fost cu siguranta reactia pe care eu însumi o aveam în trecut. Dar pentru mine lucrurile s-au schimbat acum. Unul din motivele acestei schimbari de perspectiva a fost întelegerea a ceea ce am putea numi “teologia oglindirii” sau “teologia icoanei”.

În aceasta noua perspectiva am înteles ca Dumnezeu iubeste atât de mult lumea, oamenii, natura încât doreste sa fie prezent în ele. În puterea Lui creatoare, El vrea sa faca din întreaga existenta o reflectare a Lui Însusi. De aceea Hristos este icoana lui Dumnezeu si omul este icoana lui Hristos. Când rostim rugaciunea domneasca, spunem “Vie Împaratia Ta”, aceasta nefiind doar o chemare escatologica, ci o dorinta de a experimenta Împaratia acum si aici. Desigur, Împaratia se manifesta în mod tainic si nu o vad sau pricep decât aceia care o privesc într-un mod spiritual.

Toate asa-zisele “forme goale” sunt pentru noi ortodocsii manifestari fizice ale Împaratiei, oglindiri ale realitatilor vesnice si în cele din urma oglindiri ale Celor Trei Persoane ale Dumnezeirii.
[…]
Împaratia Lui se manifesta în mod tainic prin gesturile noastre, prin icoane si lumânari, prin semnul crucii si plecaciuni. Un baptist ar putea spune ca acestea sunt forme goale. Dar pentru noi ele nu sunt forme goale, ci reprezinta exprimarea în materie a Împaratiei, a prezentei Duhului Sfânt în viata noastra. Asa cum un tânar nu se multumeste sa pastreze în inima dragostea fata de iubita lui, ci gaseste nenumarate forme de exprimare, de la o floare, la o mângâiere pe obraz sau o îmbratisare, la fel si noi exprimam în aceste forme dragostea noastra de Dumnezeu.
[…]
În liturghie se rosteste mereu si mereu numele Celor Trei Persoane ale Dumnezeirii. Aceasta ne concentreaza întreaga atentie catre Dumnezeu. Asa cum se spune în Imnul Serafimilor, care se cânta înainte de Euharistie, lasam în urma toate grijile acestei lumi si de acum participam cu sfintii si îngerii, cu crestinii de pe întreg pamântul la slavirea lui Dumnezeu. Este o maxima concentrare a întregii fiinte, trup, suflet si duh la cele ceresti. Centrul absolut devine Dumnezeu si relatia personala si colectiva a fiecaruia din noi cu El.

În cursul litaniilor, preotul si întreaga biserica repeta mereu rugaciunea cea mai potrivita starii noastre de oameni pacatosi, “Doamne miluieste”, “Doamne ai mila”, “Kyrie Eleison”, “Lord have mercy.” Aceasta ne trezeste la realitate si ne înfatiseaza înaintea Lui asa cum suntem. Este apropierea cea mai potrivita fata de Dumnezeu, cu teama, cu pocainta adevarata, cu constiinta nevredniciei noastre, cu umilinta dar si cu speranta si adorare fata de Cel care este Mântuitorul nostru.
[…]
Exista în liturghie un simtamânt al participarii la slujba cereasca, asa cum ea ne este descrisa în cartea Apocalipsei, în care sfintii aduc tamâia rugaciunilor înaintea tronului lui Dumnezeu. Suntem înconjurati de icoane, lumânari si tamâie, care, asa cum am explicat mai sus sunt oglindiri ale unor realitati supra-materiale. Nu numai mintea, ci toate simturile noastre sunt invadate de realitatile ceresti. Vazul si auzul, chiar si mirosul, toate sunt folosite în concentrarea fiintei noastre catre Dumnezeu. Hristos s-a facut om luând un trup material si de aceea este potrivit sa folosim materia pentru a reîntrupa, pentru a oglindi, a reflecta realitatile divine.

Mai ales icoanele ne amintesc de sfintii care slujesc acum în cer, ne amintesc de faptul ca suntem una cu ei, în aceeasi Biserica vie, trupul lui Hristos care nu poate fi despartit prin moarte pentru ca poarta în el viata lui Dumnezeu. Acesti sfinti, care au trecut la Domnul de curând sau cu sute de ani înainte, au participat aici pe pamânt la aceeasi slujba ortodoxa, virtual neschimbata de aproape doua milenii. La ea participa astazi milioane de credinciosi pe toate continentele ca un semn al unitatii Bisericii lui Hristos. De aceea aspectul de “vechime” al liturghiei, pastrarea ei neschimbata este mai important pentru noi ortodocsii decât continua reinventare a slujirii în biserica, pe care protestantii o practica din dorinta sincera de a cânta, asa cum scrii dumneata, “o cântare noua”.

Mihai Oara

sursa: ortho-logia.com

Nicolae Steinhardt: Despre sfintenie

Sfinţenia se naşte din momentul în care conştiinţa veghează in faţa morţii? Sau adevărata sfinţenie s-a pierdut cînd asceţii, profeţii au rostit întîia rugăciune şi Hristos nu i-a dat răspunsul aşteptat?

Ce este sfinţenia? Nu cred că stă în a-ţi face o chilioară strimtă pe un vîrf de munte şi a trăi acolo în deplină singurătate; sau a te zăvori într-o chilie, o cameră, o celulă pe viaţă; ori a-ţi lega piciorul cu un lanţ de un zid de piatră; ori a-ţi trăi viaţa toată pe un stîlp, cocoţat acolo sus. Acestea-s forme simple, relativ uşoare, brute ale sfinţeniei.

Adevărata, marea sfinţenie, de neînchipuit de grea este de a trăi într-o obşte şi a-ţi iubi aproapele (aşa cum e) ca pe tine însuţi; sau măcar (stadiu inferior, însă tot remarcabil şi sfînt) a te purta cu el ca şi cum l-ai iubi ca pe tine însuţi, ori mai mult ca pe tine însuţi.

Ăsta-i lucrul cel greu, cel sfînt, cel creştinesc, cel supraomenesc.
(Se întîmplă să vezi în biserică o canalie care-şi face neîncetat semnul crucii, bate sute de metanii şi aprinde nenumărate luminări. Cum se explică faptul? Luînd aminte că metaniile şi celelalte sînt treabă uşoară.) Celui ce se legase cu un lanţ de un zid, arhiepiscopul Meletie al Antiohiei îi porunceşte să se dezlege: nu cu lanţul se leagă creştinul, ci cu dragostea şi cu libertatea. Zăvorîrea, lanţul, stîlpul, coliba în vîrf de munte sînt rudimente, exerciţii.

Monahul de la Rohia
sursa: cuvant.credo.ro

Barfa

Psalmul 33 al lui David ne arata ca adevarata vocatie a omului este aceea de lucrator al rugaciunii neincetate: „Bine voi cuvanta pe Domnul in toata vremea, pururea lauda Lui in gura mea.” Neputand sa-si implineasca aceasta menire, omul zilelor noastre, parca mai mult ca oricand in istorie, se vatama sufleteste prin vorbirea de rau a semenilor.

Indiferent de context, barfa nu poate fi bineplacuta lui Dumnezeu. Din binevestitori ai Adevarului, din marturisitori si rugatori, barfa ne transforma frecvent, in purtatori ai unor informatii care nu ne sunt de niciun folos, de multe ori, ai unor minciuni, pe care le propagam, aratand atat lipsa de intelepciune, cat si de iubire.

Sfantul Ioan Gura de Aur, in una din omiliile sale, arata barfirea ca fiind pacatul cel mai usor de savarsit: „Daca nu suntem cu totul bagatori de seama, ea ne rapeste dintr-odata. Ca sa barfim, nu-i nevoie nici de vreme, nici de pregatiri, nici de cheltuieli, nici de alcatuiri. Numai sa vrem – si de indata vointa se preface in fapta. Caci limba e singura unealta care ne trebuie. De aceea, e bine sa ne ferim de aceste vicii!…”

Cu totii traim insa vremurile cand barfa se consuma dintr-un cadru restrans, cu ocazia unei intalniri, la „o cafea”, in parc, in timpul unei petreceri, pana la nivel national, intr-un cadru institutionalizat. Astazi avem „presa de scandal”, „barfitori de meserie” ce speculeaza adeseori curiozitatea bolnava a semenilor acestora. Casatorii, divorturi, neintelegeri, „la nivel inalt”, si multe altele, fac subiectul primelor pagini ale acestor publicatii, spre „deliciul impatimitilor”.

Asistam, ca in mai toate domeniile de activitate, la un fenomen de „globalizare” a barfei. Nu ne mai mira faptul ca am ajuns sa avem barfe comune cu oamenii apartinand celorlalte state ale U. E. sau din S.U.A..

Mediul online, creeaza, la randul sau, toate conditiile prielnice raspandirii barfelor. Acestea nici nu mai necesita intalnirea reala cu celalalt partener de dialog. Pornind de la barfele despre colegul de facultate, colega de serviciu, sau vecinul de la parter, pana la cele despre Inna, Brad Pitt si Lady Gaga, acestea sunt postate sub anonimat sau nu, pe site-uri de profil.

Este trist ca la noi in tara acest gen de publicatii are o mare rata de succes. Ca in orice economie de piata, oferta lor generoasa nu este insa decat raspunsul dat unei cereri pe masura. Dar toti acesti indicatori, pe langa sensul lor strict, ne dau indicii ingrijoratoare despre fondul moral al acestei majoritati consumatoare de „stiri picante”. La randul lor, acestia propaga toate aceste stiri pe bloguri, pe messenger si e-mail.

Din nefericire, ne-am obisnuit atat de mult cu acest gen de informatii, incat cu greu mai bagam de seama ca, in numele dreptului nostru la libera informare, traim, zi de zi, sub „zodia” nefasta a barfei. Contribuim, astfel, poate fara a ne da seama, la sporirea inflatiei cuvantului. Altfel spus, graim cuvinte tot mai multe, dar lipsite de valoare.

Este nevoie sa constientizam ca orice barfa se intemeiaza pe cuvinte rostite in desert, care, in timp, lasa rani adanci in noi si in ceilalti. Ranile barfei se pot vindeca numai prin pocainta si rugaciune.

Radu Alexandru

sursa: crestinortodox.ro

Nu te-ntrista, bucuria e Hristos!

Minunat sunt randuite pericopele evanghelice de catre Sfintii Parinti in timpul anului bisericesc, dar desi par a fi aceleasi, au o continuitate inspirata de Duhul Sfant. Important este mesajul mantuitor pe care incearca sa ni-l transmita Mantuitorul, astfel vom vedea ca de la Duminica „Bogatului nemilostiv si saracului Lazar” (trecerea la cele vesnice), intram in cele dinlauntru ale omului in Duminica cu „Pilda bogatului caruia i-a rodit tarina” (ni se descopera gandul vietii acesteia pentru multi dintre noi) si intr-un sfarsit aflam cand bogatia devine greutate ce nu ne lasa sa ne ridicam la Cer in Duminica „Dregatorului bogat – pazirea poruncilor”, impasul in care ne vom afla cu totii daca nu vom reanaliza adevarul despre bogatie si Hristos.

„L-a intrebat un dregator, zicand: „Bunule Invatator, ce sa fac ca sa mostenesc viata de veci?” (Luca 18, 18). Putem si noi astazi, sa-L intrebam pe Bunul Invatator ce putem face spre a mosteni viata… Fara indoiala ne va raspunde si noua.

Ar fi bine ca toti sa avem aceeasi dorinta, insa important este sa ne cercetam sufletul pentru a ne decide care este cu adevarat motivul pentru care vrem sa traim vesnic. Spun asta pentru ca Sfintii Parinti au interpretat dorinta tanarului de a mosteni viata ca pe o incercare de a se putea bucura vesnic de bogatiile pe care le avea, de aceea „el, auzind acestea, s-a intristat, caci era foarte bogat” (a.c. 18, 23). Asadar, daca ma apropii de Hristos cu dorinta de a fi cu El vesnic, am mostenit viata; daca ma apropii de El cu dorinta de a pastra „averea” vietii acesteia, ma voi intrista si eu!

Dar, pana sa ajungem si noi la maturitatea duhovniceasca prin care sa ne imbogatim in Dumnezeu, sa aruncam o privire asupra poruncilor pe care le repeta Hristos – interesant faptul ca nu i se repeta cea mai importanta porunca, porunca poruncilor „sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau” …, probabil pentru faptul ca tanarul dregator doar tinea legea, nu ajunsese la plinirea ei- in fata tanarului dregator bogat: „sa nu preacurvesti, sa nu ucizi, sa nu furi, sa nu marturisesti stramb, sa cinstesti pe tatal tau si pe mama ta” (a.c. 18, 20).

[…]

Dostoievski scria in romanul „Fratii Karamazov” ca: „Iadul poate fi descris prin trei cuvinte: mult prea tarziu!”.

Acum, cat nu este prea tarziu, sa ne rugam cu credinta: „Ca Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatal slavei, sa va dea voua duhul intelepciunii si al descoperirii, spre deplina Lui cunoastere. Si sa va lumineze ochii inimii, ca sa pricepeti care este nadejdea la care v-a chemat, care este bogatia slavei Lui…” (Efeseni 1, 17- 18).

Arhim. Siluan Visan

sursa: crestinortodox.ro

Dumnezeu n‑are nevoie de cuvintele noastre, are nevoie de inima noastra

Unde credeti sfintia voastra ca a fost mai greu: la pustie sau in inchisoare?

Acum, va dati seama, in inchisoare nu credeau in Dumnezeu, nenorocitii de paznici. Si erau foarte salbaticiti, indarjiti. La Aiud am avut un sef de gardieni acolo, la zarca, se numea Biro. Pe ungureste inseamna primar. Era rau de tot. Sa revin: cei de la puscarie nu credeau in Dumnezeu. Si erau primejdiosi. In pustiu luptai cu dracul. Dracul credea in Dumnezeu. Se temea de El. Puteai sa‑l ti pe diavol la distanta, de aceea nu ma speriam. Ca te tragea, tragea haina de sub tine, o blana de piele pe care stateam lungit noaptea. Se intamplau multe lucruri. Dar nu era primejdios. Eram totusi liber. Si oamenii nu pretuiesc viata de libertate. Mai mult, nu pretuiesc suflarea si rasuflarea, ca tot de la Dumnezeu sunt. Nu‑i suparat Dumnezeu pe noi atat de mult pentru pacate, cat este suparat ca suntem nepasatori. Asta trebuie propovaduit la toata lumea. Si va spun si eu voua, acum, tot asa. Faceti act de prezenta la Dumnezeu: „Doamne, Tu m‑ai facut, Tu ma iei”. Ne‑a creat singuri numai pentru El, nu si pentru dracul, pentru patimi. Nu ne jucam cu timpul vietii noastre.

Am avut ocazie sa fiu chemat de multe ori la capatai de morti. Ca eu, peste cinci ani, implinesc o suta de ani de viata pe acest pamant. Am avut o viata traita cu adevarat: puscarii, viata intensa, viata care masura suflarea si rasuflarea zi de zi, clipa de clipa chiar. Deci te obliga sa iei o atitudine. Caci nu puteai sa cedezi: era proba de credinta sau de necredinta. Nu te jucai. Dar nu m‑am folosit asa, pana in adancul deliberativ al lucrurilor, ca la capataiul mortilor. Tipete… sentimente omenesti… muribunzii vedeau draci, asa cum stim ca vin. Vedeau pacatele asa cum le‑au facut, nu cum le‑au spovedit. Și vroiau sa le spovedeasca, dar nu mai puteau… Inapoi nu se mai putea, caci venise aia, moartea.

Moartea nu vine sa‑i faci o cafea. Va dati seama ce spaima era, ca erau suflete trezite acum, inainte de moarte, si intrau intr‑un necunoscut si incepeau sa apara toate asa cum ni se arata in Scripturile divine. Spune asa un Sfant Parinte: „As vrea sa intelegeti: daca chinurile iadului sunt la nivelul chinurilor din ziua mortii, este destul”. Este groaznic. Si uite, toti doreau sa mai traiasca o zi. Si zicem noi, care ne scaldam in ani: „Ce faci intr‑o zi?” Nu intr‑o zi, intr‑o clipa! Poti sa faci mult! Ca Dumnezeu n‑are nevoie de cuvintele noastre, are nevoie de inima noastra. Si putem sa I‑o dam intr‑o clipa.

Parintele Arsenie Papacioc

Tacerea

Multi dintre noi au ajuns sa creada ca au raspuns pentru toate problemele. Se considera indreptatiti sa vorbeasca indiferent de tema pusa in discutie. Sunt gata oricand pentru orice dialog. Sunt nascatori de cuvinte. Nu tac.

Dincolo de aceasta categorie de persoane, exista o alta care se cultiva in negraire. Daca este nevoita sa vorbeasca, nu o face decat cu binecuvantarea duhovnicului. Traieste in lumea tacerii.

Cei dintai isi spun ca nu pot sa taca pentru ca nu sunt muti. Nu conteaza pentru ei ce spun si cum spun, ci cat spun. Nu isi pun problema ca jignesc, ca se distreaza pe seama altora sau ca deformeaza cuvantul. Importanta este vorbirea, chiar daca ea face referire la caderea altora si duce spre propria lor cadere.

Cei din urma tac nu pentru ca nu au ce spune, ci din cauza nereceptivitatii noastre sufletesti. Redau in acest sens o apoftegma din Pateric, in care se vorbeste despre vizita episcopului Teofil al Alexandriei la monahii din pustie. Monahii, doritori sa-l impresioneze pe inaltul oaspete, i-au cerut avvei Pamvo sa-i spuna un cuvant de zidire. Batranul le-a raspuns: „Daca nu-l zideste tacerea mea, nu-i va folosi nici cuvantul meu.”

Cuvintele multora dintre noi sunt rodul unei stari de cadere din normalitate. Amagim, mintim, judecam, dam nastere unei lumi false in relatii. Recuperarea firescului, a adevaratului chip din noi, se poate face prin tacere. Scopul tacerii nu este sa uiti cuvintele, sa ramai fara grai, ci sa iti pastrezi sufletul netulburat si neclatinat. Tacerea inseamna mai mult decat a nu vorbi, este o lupta neincetata in pazirea inimii si a mintii. Astfel, tacerea nu se rezuma la a asculta ceea ce ne inconjoara: curgerea apelor, fosnetul frunzelor, adierea vantului, etc. Scopul tacerii este intalnirea si unirea cu Dumnezeu. Iar cel ajuns la adevaratul sens al tacerii, vorbeste asa cum i-ar fi grait Dumnezeu, plin de iubire si de bucurie. Nu mai vorbeste niciodata de la sine, ci intotdeauna vorbeste numai ceea ce-I da Duhul.

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro