Arhiva lunii decembrie 2016

Despre răbdare

Ea învaţă sufletul să se mîngîie şi să nu slăbească de mulţimea războaielor şi a necazurilor. Pe ea neavînd-o Iuda, a găsit moartea cea îndoită, ca un lipsit de experienţa războiului. Pe ea avînd-o fruntaşul Petru, deşi a căzut, dar ca un cercat în război a biruit pe dia­volul care-l doborîse. Pe ea aflînd-o monahul acela ca­re a căzut în curvie, a biruit pe cel ce l-a biruit, nesupunîndu-se gîndului deznădejdii care-l împingea să pă­răsească chilia şi pustiul, ci cu răbdare zicînd către gînduri : n-am păcătuit şi iarăşi zic vouă n-am păcătuit. O, dumnezeiască înţelepciune şi răbdare a viteazului bărbat ! Această fericită virtute l-a desăvîrşit pe Iov şi toate bunătăţile lui cele dintîi. Căci numai puţin dacă ar fi slăbit în ea, dreptul ar fi pierdut toate cele din­tîi. Dar cel ce cunoştea răbdarea lui, a îngăduit bătaia spre desăvîrşirea lui şi spre folosul multora.

Cuv. Petru Damaschin – Filocalia vol. 5

Emoție de toamnă

Cad frunzele peste tăcerile adânci,
Acoperind tristețile ce dăinuie în mine.
Valuri de gânduri se lovesc de stânci,
Căutând cu strășnicie ființa să-mi domine.

Cobor plângând lăuntricele-mi trepte
Și-o altă inimă – a sufletului – o-ntâlnesc,
Ce Sfinte Liturghii Cerești dorește să asculte;
Cu ea, în raze de Tabor, slăvind, eu mă unesc.

De-acuma, omul din afară un aliat având,
Este Nădejdea ce din adâncuri te ridică,
Cu aripi de necreate energii zburând
Și îndrăznind, nu va mai fi muncit de frică.

Petru J. // Arad, 5.11.2016

Omul este o doime: cel din afară şi cel lăuntric

Omul este o doime: cel din afară şi cel lăuntric, al trupului şi al duhului. Cel din afară este văzut, trupesc, iar cel lăuntric este nevăzut, duhovnicesc sau potrivit cuvântului Apostolului Petru: „omul cel ascuns al inimii, întru nestricăcioasă podoabă a duhului blând şi liniştit” (I Petru 3, 4). Si Sfântul Pavel lămureşte îndoita fire omenească, spunând: „cu toate că omul nostru cel dinafară se strică, omul nostru cel dinlăuntru se înnoieşte zi de zi” (II Cor. 4,16).

De aceea şi învăţătura este o doime; cea dinafară şi cea lăuntrică întru cugetarea de Dumnezeu; de afară în înfloriturile meşteşugului vorbirii, dinlăuntru în rugăciuni; dinafară în minte ascuţită, dinlăuntru în focul duhului, de afară în lucrări iscusite ale frumuseţii, dinlăuntru în privirea celor nevăzute; de afară cunoştinţa care îngâmfă (I Cor. 8, 1), pe când dinlăuntru cea care se smereşte; într-adevăr, cunoştinţa cea dinafară este iscoditoare, vrând să afle toate, pe când cea lăuntrică ia aminte de sine şi nimic altceva nu doreşte, decât să-L cunoască pe Dumnezeu, Căruia poate să-I spună ca David: „Tie inima mea pururea ţi-a vorbit; pentru Tine căuta-tu-te-a faţa mea; faţa Ta, Doamne neîncetat o caut” (Psalm 26, 13). Si apoi: „precum cerboaica doreşte apa izvoarelor, tot aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!” (Psalm 41,1).

Rugăciunea de asemenea este o doime – dinafară şi lăuntrică; cea care se face la arătare şi cea care se face în taină; cea care se săvârşeşte în adunare şi cea care se rosteşte în singurătate; rugăciunea făcută ca o îndatorire şi rugăciunea săvârşită de bunăvoie. Cea care este îndeplinită ca o rânduială şi se va face în chip văzut, după tipicul bisericesc, rugăciunea cea obştească îşi are timpurile ei: miezonoptica, utrenia, ceasurile, liturghia, vecernia şi pavecerniţa, rugăciuni la care oamenii sunt chemaţi de sunetul clopotelor, fiindcă ei trebuie să le ducă în fiecare zi Împăratului Ceresc, ca pe o cuvenită danie. Pe când rugăciunea care se face în taină, de bunăvoie, se săvârşeşte uneori fără să aibe nevoie de o vreme anumită, ci după voia fecăruia, fără nici un fel de chemare, ci numai din imboldul duhului însuşi.

Egumenul Hariton
Sbornicul – Lucrarea minţii
DESPRE RUGĂCIUNEA LUI IISUS

Dobândirea

Multe morale și etici bântuie prin lume,
Dar nu pe-acelea Biserica ne-nvață.
Biserica îndumnezeirea ne-o gătește,
Prin Har, să trecem de la moarte la Viață.

„Teoria păcatului” ne este conșientizare,
Dar nu alungă din noi întunecimea.
Lumina lăuntrică ne este transformare
Când inimile noastre vor primi Treimea.

Fi-vom mai înduhovniciți, nu mai morali,
Când pe Hristos în noi Îl vom sălășlui;
Acolo unde-i Fiul și Tatăl deopotrivă este,
Astfel, deodată și Duhul Sfânt vom dobândi.

jp // Arad, 4.11.2016

Sfantul Stefan, primul diacon si martir al Bisericii

Sfantul Arhidiacon si Intai Mucenic Stefan

Sfantul Stefan – primul diacon

Marindu-se numarul crestinilor dupa intemeierea Bisericii, a crescut si numarul cererilor pentru diverse slujiri ale apostolilor. Astfel, au fost alesi din cadrul comunitatii, sapte barbati „plini de Duh Sfant si de intelepciune” care sa slujeasca atat in cadrul slujbelor religioase cat si sa supravegheze buna oranduiala la mesele comune. Primul dintre acestia a fost Stefan, iar ceilalti sase sunt: Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena si Nicolae. Rolul lor in Biserica primara depasea cu mult rolul pe care il iau diaconii in zilele noastre. Ei predicau cuvantul Evangheliei, botezau si ajutau la desfasurarea cultului apartinand organelor de conducere ale Bisericii din Ierusalim.

Sfantul Stefan – primul martir

Sfantul Stefan s-a aratat un aparator al credintei adevarate cu privire la persoana lui Hristos, marturisind ca El este Fiul lui Dumnezeu, care S-a nascut, a murit, a inviat si S-a inaltat la ceruri pentru mantuirea noastra. A fost acuzat ca a adus blasfemie lui Moise si lui Dumnezeu. Atunci cand Caiafa a intrebat daca cele ce se marturisesc despre El sunt adevarate, Sfantul Stefan a rostit o lunga cuvantare in care a aratat ca Iisus Hristos este Mesia, cel prezis de profeti si ca iudeii sunt vinovati pentru uciderea Lui. Furiosi, evreii au cerut uciderea lui cu pietre. Dupa ce L-a vazut pe Mantuitorul Hristos in chip minunat in slava, stand de-a dreapta lui Dumnezeu, s-a rugat pentru sine si pentru cei care il omorau: „Doamne nu le socoti lor pacatul acesta” (Faptele Apostolilor VII, 59-60). Locul uciderii Sfantului Stefan a fost in valea lui Iosafat. Avand in vedere ca in vremea aceea cei care erau ucisi cu pietre nu puteau fi inmormantati in cavoul familiei, se presupune ca trupul Sfantului Stefan a fost pus in mormantul unui crestin. Moastele sale au fost descoperite in anul 415, atunci cand preotul Luchian din Kefar-Gamala a avut o intreita viziune. Cand i s-au descoperit moastele, pe mormantul sau scria „chiliel”, care in limba ebraica inseamna „cununa”, pentru ca intr-adevar el a luat, cel dintai dintre crestini, cununa muceniciei.

sursa: crestinortodox.ro

Craciunul la timpul prezent

http://www.jpblog.heliohost.org/photos/25-Nasterea.jpg

Pentru Dumnezeu exista doar timpul prezent. Astazi, este numele timpului lui Dumnezeu, marturisea parintele Galeriu. Asa ca nu e cazul sa socotim ca avem parte de o greseala atunci cand auzim in Biserica, dupa mai bine de 2000 de ani de la nasterea Mantuitorului in Betleem, cantandu-se „Fecioara astazi pe Cel mai presus de fiinta naste”. Suntem chemati de Biserica sa traim „vremea aceea”.

E bine sa nu uitam niciodata ca in fiecare luna decembrie, nu ne amintim de ceva ce s-a petrecut candva. Fiul lui Dumnezeu Se naste tainic si in zilele noastre, motiv pentru care suntem datori sa traim prin cuvantul „astazi”. Ingerul le-a vestit pastorilor: „Astazi vi S-a nascut Mantuitor, Hristos Domnul”. Iar credinciosii canta: „Astazi S-a nascut Hristos, Mesia chip luminos” sau „O, ce veste minunata in Betleem ni se arata, ca astazi S-a nascut Cel fara de inceput”. In Biserica, Nasterea Domnului se petrece si acum si se va peterece mereu, pentru ca evenimentele dumnezeiesti s-au petrecut intr-un astazi al lui Dumnezeu, sunt ale vesniciei.

Din nefericire, omul modern a pierdut semnificatia prezentului, nu se mai gandeste ca Hristos Se naste, si asta pentru ca nu mai traieste si in Biserica unde se canta: „Hristos Se naste slaviti-L, Hristos din ceruri intampinati-L”.

Si in lipsa prezentului da frau liber imaginatiei. Si asa se ajunge ca bradul, renii, ofertele comerciale sa fie cele care marcheaza sarbatoarea Craciunului. E bine sa nu ne lasam purtati de cei ce rezuma Craciunul la taierea porcului, la a umple cosul cu diverse produse sau la cat de luminat este orasul.

E timpul sa luam aminte ca Fecioara Maria cauta si acum un loc in care sa-L nasca pe Hristos. Parintele Staniloae marturisea ca atunci cand Tatal L-a trimis pe Fiul la plinirea vremii, I-a spus: „Mergi si mantuieste-Ti fratii! Dezvaluie-le chipul. Chipul Tau sa se arate in ei”. Acesta este sensul intruparii Domnului – sa scoata la lumina chipul Lui in noi, chip dupa care am fost creati. Si aceasta cauta si acum Maica Domnului prin umblarea ei tainica in lume – sa-L nasca pe Hristos in noi. Sa ne oferim si noi spre a-I fi salas. Asa vom intelege mai bine stihurile colindului: „Astazi s’a nascut /Cel far’ de’nceput”.

Adrian Cocosila

sursa: CrestinOrtodox.Ro

Maria Magdalena

Dis-de-dimineaţă la mormânt mergând,
Maria Magdalena piatra ridicată o găsi;
Că Domnul ar fi fost furat, presupunând,
Îngrijorată, s-anunțe pe Petru și pe Ioan, fugi.

După ce mormântul gol cei doi l-au cercetat,
Au plecat, iar ea, plângând, cu gândul la Iisus,
Părelnic, un grădinar văzu și L-a-ntrebat:
De Tu L-ai luat, spune-mi, te rog, unde L-ai pus?

Îl vedea dar nu-L recunoștea pe Cel ce-a-nviat,
Nefiind o înviere c-a lui Lazăr, în trupul de țărână,
Era de nerecunoscut cu trupul cel transfigurat,
Un trup de Inviere, nesemănând cu Rabi de la Cină.

Când El pe nume o strigă, abia atunci L-a cunoscut,
„Rabuni!” exclamă și voit-a a-L atinge, dar zisu-i-a Iisus:
„De Mine nu te-atinge, că încă la Tatăl nu M-am dus”,

Iar ea, fugind la ucenici, „pe Domnu’ L-am văzut” le-a spus.

Petru J. // Arad, 29.10.2016

Dumnezeu e cu noi şi ne poartă de grijă de mântuire

Cu cât ni se întâmplă necazuri mai grele şi ni se dă şi timp în cale, cu atât să avem convingerea că Dumnezeu e cu noi şi ne poartă de grijă de mântuire. Ca atare nu avem nicidecum dreptul să dăm vina pe nimeni de ce ni se întâmplă ce ni se întâmplă. Dimpotrivă, ştiind rostul necazurilor putem să ne rugăm pentru cei ce ne blestemă, putem face bine celor ce ne fac rău, căci în realitate ne fac bine. Totul este să ştim şi să credem că Dumnezeu îngăduie să vină necazul şi nu întrece măsura de trebuinţă, Tatăl nostru fiind drept şi iubitor de oameni.

Pr. Arsenie Boca

Albina

Un zumzet matinal de transparente aripi
Urma un zvon de dulce, spre-nălțimi;
De nuntă împodobită cu dalbele-i cununi
Se veselea în raze pădurea de salcâmi.

La mii de nunți florale, în viața lor de-o vară,
Tainicele chemări, albinele le-au onorat;
Prinos de dulce printre flori aflară
Și stupul devenea tot mai bogat.

Surprinsă pe-o petală când vizita o floare
O albinuță din stupină s-a destăinuit:
„Akedia – din vlăguire o prefacem în ardoare,
Râvnă și silință prin hărnicie-am dobândit.

Fagurii îi umplem și puietul îl hrănim,
Regina o-ngrijim și pază asigurăm,
Iar pentru stup, noi viața datorăm.

Plăcerile humei ne sunt necunoscute,
Ne rugăm, ne bucurăm, muncim
Și ca martirii, pentru frățietate ne jertfim.”

jp // Arad, 25.10.2016