Arhiva lunii mai 2017

Albinele şi Icoanele. Dragostea sfinţilor pentru animale şi dragostea animalelor pentru sfinţi

În regiunea Kapandriti, din preajma Atenei, se petrece un lucru minunat. În urmă cu zece ani, un evlavios apicultor, pe nume Isidor Ţiminis, s-a gândit să introducă într-unul din stupii săi o icoană cu Răstignirea Domnului.

Deschizând stupul, la puţin timp după aceea, a constatat cu uimire că albinele au arătat respect şi evlavie faţă de icoană, pe care au „brodat-o” cu ceară, lăsând neacoperite chipul şi trupul Domnului.

De atunci, în fiecare primăvară, acesta introduce în stupii săi icoane cu Mântuitorul, cu Maica Domnului sau cu sfinţi, iar rezultatul este mereu acelaşi. Cândva i s-a dus o piesă lucrată manual, la o mănăstire de maici, reprezentând dealul Golgotei cu cele trei cruci.

Albinele au „brodat” cu ceară întreaga suprafaţă a compoziţiei, lăsând a se percepe clar crucea Mântuitorului şi cea a tâlharului din dreapta Sa, în timp ce crucea tâlharului din stânga au acoperit-o cu un strat gros de ceară.

Ultima dată i-am dus şi noi o icoană a Sfântului Întâi Mare Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, al cărui nume îl poartă şi umila noastră editură. După cum veţi constata şi din fotografia pe care o publicăm aici, albinele au înveşmântat întreaga icoană în ceară, lăsând neacoperite chipul şi trupul Sfântului.

Din nota introductivă a cărţii „Dragostea sfinţilor pentru animale şi dragostea animalelor pentru sfinţi”, Monahul Simon, needitată în limba română.

Traducere din limba greacă: Elena Dinu

Sursa: Financiarul.ro

Dumnezeu, fiica mea, este peste tot, si ochiul Lui vede toate

Dumnezeu, fiica mea, este peste tot, si ochiul Lui vede toate. Iar daca se face ca nu vede, inseamna ca asteapta pocainta. Ori de cate ori noi gresim – fie putin, fie mult – Acela vede deoarece este prezent, dar noi nu-L vedem deoarece suntem ca pruncii in cunostinta. Cand ne pedepseste, pentru a ne intoarce privirea spre El, noi credem ca suferim pe nedrept. Si totusi, cand ne smerim, se deschid ochii sufletului nostru si cunoastem ca toate cate le face Domnul sunt bune foarte; atunci Il vedem ca Tata al nostru Multmilostiv, plin de dragoste si bunatate.

Gheron Iosif
“Marturii din viata monahala” Vol. 2

Sfantul Ioan Rusul (27 mai), Insula Evia, Prokopion – Grecia

Pelerinaj la Sfantul Ioan Rusul in Insula Evia, Prokopion – Grecia, fragment din filmul realizat de Ovidiu Dumitrana.

Sfantul Ioan Rusul, Prokopion , Grecia pe video.crestinortodox.ro

Pomenirea Sfântului Ioan Rusul se săvârșește în fiecare an la data de 27 mai.

Troparul Sfântului: Cel ce te-a chemat pe tine de pe pământ la lumea cea cerească ține și după moarte, neschimbat, trupul tău, Sfinte. Căci tu în Asia ai fost dus prizonier și acolo te-ai unit cu Hristos, Ioane. Deci, pe Acela roagă-L să mântuiască sufletele noastre

Timpul si viata

Toata viata noastra petrecuta pe acest pamant trebuie traita clipa cu clipa, iar daca nu folosim timpul acordat spre a ne apropia de Dumnezeu- a-L cunoaste si a-L iubi- in zadar am irosit timpul daruit…Iar daca „In Hristos coexista Dumnezeirea si omenirea” dupa cum spunea Pr. Galeriu, atunci m-ar ajuta gandul ca Singurul Prieten in lumea aceasta imi este Hristos! Ma iubeste si este in permanenta langa mine, la bine si la rau…

Fara nici o indoiala, scria Kallistos Ware, timpul este parte din creatia lui Dumnezeu si de aceea este „bun foarte” (Gen. 1,31), El este cel care a creat „anii” (Evr. 1, 12) si in acelasi timp ramane „Imparatul veacurilor” (1 Tim. 1,17).

In acelasi timp insa, venind la „plinirea vremii”, dupa cum spune Sf. Ap. Pavel, in Persoana Mantuitorului se uneste timpul vietii acesteia cu vesnicia vietii viitoare. Pentru a te vindeca trebuie mai intai sa accepti ca esti bolnav si sa ceri tratament; tot asa pentru a castiga viata viitoare cu Hristos trebuie sa ne folosim cu intelepciune de timpul de acum.

Acest timp pe care-l traim acum, nu este nimic altceva decat unitatea de masura cu care apreciem procesul de imbatranire, constituind o iluzie cu relativitate. Important este sa nu ramanem observatori ai timpului, ci sa incercam a creste duhovniceste, a ne maturiza in Domnul. Cealalta viata – viata duhovniceasca- devine timpul petrecut IN si PENTRU Hristos, si astfel timpul lui azi il transform in vesnicie.

Se nasc intrebarile: Oare cand suntem maturi? Cand putem spune ca am crescut? Care trebuie sa-mi fie criteriul de judecata: varsta sau maturitatea duhovniceasca? Oscar Wild spunea: „Cand esti tanar stii totul, cand ajungi la maturitate incepi sa te indoiesti de tot, iar cand imbatranesti crezi totul”.

Cred ca stiti mai bine ca mine ca nu varsta este necesara pentru a te mantui, ci important este sa existe o evolutie in viata duhovniceasca. Sunt multe cazurile in care oameni tineri la varsta au ajuns la inalt nivel duhovnicesc si parasesc timpul vietii acesteia.

Evolutia in viata duhovniceasca nu trebuie apreciata dupa cate ore ne-am rugat sau cat timp am postit; de cate ori am mers la biserica sau cat de mult bine am facut; acesta este inceputul…ci sa incerc a descoperii daca prin experientele traite mi-am strans „bagaj” duhovnicesc, ce-mi poate tranforma clipa de acum in vesnicia lui Hristos. Sf. Isaac Sirul ne da punctele de reper prin care putem deslusi cat de profunda este evolutia in timpul petrecut pentru Hristos, spunand: „daca ai rugaciune profunda atat cat sa nu te mandresti si treci cu vederea greselile fratelui tau; duci cu bucurie toata tristetea, multumind si binecuvantand pe Dumnezeu pentru toate si in toata vremea; atunci ai strans bogatii sufletesti in lumea aceasta”.

Este foarte important darul vietii acesteia si timpul in care ea se desfasoara, caci este ragazul pe care ni-l da Domnul sa ne indreptam gresala; oare nu au existat momente in care am constientizat pacatul? Si totusi nu ne-a pedepsit, ci astepta intoarcerea noastra – „sa fim vii”! Cred ca e timpul sa nu ne mai indoim de iubirea Lui.

Parintele Arsenie Papacioc spunea: „Orice clipa poate fi un timp si orice suspin o rugaciune”.

Arhim. Siluan Visan

sursa: crestinortodox.ro

Sfintii si animalele

Stiinta moderna defineste relatia dintre om si animale ca fiind una extrem de complexa. Din aceasta perspectiva, animalele sunt considerate fiinte cu care putem avea relatii sociale. Manifestam simpatie si afectiune fata de acestea insa, in acelasi timp, le exploatam pentru beneficiul nostru, pentru companie, sport sau hrana. Acestea sunt deopotriva „persoane” si „lucruri”, prieteni si hrana. Comunicam cu animalele, dar, de asemenea, le ucidem si ne hranim cu ele.

Mai mult, exista un conflict intre simpatia noastra fata de unele animale si teama de altele. Un alt paradox privitor la aceasta relatie este creat chiar de formele denaturate ale ei, pe de-o parte, de dragostea excesiva fata de animale, idolatrizarea acestora, iar pe de alta, de lipsa totala a ei, concretizata in adevarate dezastre ecologice.

Pentru un crestin relatia dintre om si animale, devine cu atat mai complexa si mai bogata, atunci cand este inteleasa si traita din perspectiva adevarului revelat cuprins in Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie si, mai ales, din perspectiva modului in care au trait-o si o traiesc sfintii. In relatia dintre sfant si animale toate aceste contradictii si conflicte dispar deoarece in el se manifesta dragostea curata si inflacarata nu numai pentru Dumnezeu si semeni, ci pentru intreaga faptura, purtatoare a unei rationalitati dumnezeiesti.

Despre delicatetea sfantului, parintele Dumitru Staniloae spune ca „se rasfrange chiar si asupra animalelor si a lucrurilor, pentru ca in tot si in toate el vede un dar al iubirii lui Dumnezeu si pentru ca nu vrea sa raneasca aceasta iubire tratand aceste daruri cu ne­pasare si indiferenta. El respecta pe fiecare om si fiecare lucru si daca un om sau chiar un animal sufera, el le arata o compasiune profunda.”

Articol integral aici…

Comunicarea lui Dumnezeu cu oamenii

Un interes aparte prezintă tâlcuirea pe care Sfântul Grigorie de Nissa o dă felului în care comunică Dumnezeu cu oamenii și despre cum Își descoperă propria voie, de vreme ce El nu vorbește limba oamenilor.

La botezul lui Hristos în râul Iordan și la Schimbarea la Față s-a auzit glasul Tatălui Care Îl recomanda pe Hristos ca Fiu al Său iubit: ”Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit”. Sfântul Grigorie de Nissa tâlcuiește că de sus s-a auzit glasul lui Dumnezeu”care îi învață pe oameni să nu creadă că ceea ce vedeau era doar o formă, ci să creadă că iubitul Fiu al lui Dumnezeu este adevărat”. Și ceea ce este important este faptul că glasul acesta a primit chip de la Dumnezeu în aer, ”ca să priceapă cei ce auzeau, și a fost exprimat în felul obișnuit în care oamenii vorbeau în epoca aceea”, ”având ca scop mântuirea celor ce auzeau, în acest chip a articulat Dumnezeu cuvântul în aer”.

Dumnezeu le vorbește oamenilor în alte chipuri, nu prin cuvinte, iar oamenii pricep voia lui Dumnezeu în propria lor limbă. Cuvintele lui Dumnezeu scrise de Prooroci ”sunt indicații ale voii dumnezeiești, care luminează facultatea rațională conducătoare curată a Sfinților, la fiecare în funcție de înălțimea duhovnicească a celor părtași Harului”. Moise I-a atribuit lui Dumnezeu cuvintele pe care le-a descoperit ascultătorilor săi, tocmai pentru că ascultătorii săi se aflau la o vârstă copilărească în înțelegerea celor duhovnicești și aveau nevoie să fie călăuziți în cunoașterea lui Dumnezeu, ”să le fie reprezentată cu claritate dumnezeiasca voie”, ca să îi facă astfel supuși acestei voi dumnezeiești prin credibilitatea celui care i-a dat glas. Când Moise Îl înfățișează în cartea Facerii pe Dumnezeu spunând ”să fie cuvântul” sau ”să se alcătuiască cuvântul”, în fapt denumește mișcarea voii dumnezeiești care a luat ipostas în creație, pentru că de multe ori în Sfânta Scriptură este numit glas elanul minții (nous).

Acest lucru se vede și din felul în care Moise s-a rugat lui Dumnezeu în chip tainic, fără să-și folosească glasul, și Dumnezeu i-a răspuns: ”ce strigi la Mine?”. Așadar, s-a numit glas și ”gândul Prorocului îndreptat către Dumnezeu, strigând în tăcere prin înțelesul ascuns al inimii”. În acest chip tainic și Moise a înțeles ”dumnezeiasca voie”, așa cum putea el să o exprime și așa cum puteam noi să o auzim. Și scrie Sfântul Grigorie: ”și ne-a făcut-o cunoscută prin cuvinte cunoscute și obișnuite și folosea drept cuvinte înseși lucrările Sale”.

Dumnezeu descoperă voia Sa Proorocilor într-alt chip, de negrăit, și fiecare Prooroc transmite mai departe voia lui Dumnezeu oamenilor pe limba sa, prin cuvintele și înțelesurile și reprezentările sale. În acest chip se transmite cuvântul revelat de la Dumnezeu la Prooroc și de la Prooroc la popor.

Așadar, Dumnezeu nu are o limbă aparte, nu există limbi sfinte și cuvinte dumnezeiești, ci Dumnezeu Își descoperă voia în inima fiecărui Proroc și acela o transmite oamenilor prin propria sa limbă, spre mântuirea lor. Desigur, superioritatea unei limbi, prin nuanțele ei subtile, ajută la mai buna punere în lucrare a voii lui Dumnezeu. Însă comunicarea personală cu Dumnezeu prin om și a omului cu Dumnezeu se împlinește în chip tainic înlăuntrul ființei sale, care depășește cuvintele și înțelesurile create.

Așadar, concluzia este că Dumnezeu nu i-a învățat pe oameni o limbă aparte, care se numește sfântă, ci arată și descoperă voia Sa într-un chip aparte și omul în continuare exprimă prin propria sa limbă acest adevăr revelat. Însă toți oamenii, prin limbile pe care le vorbesc, Îl slăvesc pe Dumnezeu. Apostolul Pavel, referindu-se la ”numele” lui Hristos care este ”mai presus de orice nume” și care este lucrarea-energia lui Dumnezeu, spune că acestui nume i se vor închina cele cerești, cele pământești și cele de dedesubt, și ”să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2:9-11).

Hristos va fi slăvit în toate limbile.

IPS Ierotheos Vlachos

Sursa: pemptousia.ro

„Nu am venit să aduc pace, ci sabie”

“Nu socotiţi că pace am venit să aduc pe pământ; nu am venit să aduc pace, ci sabie.”

Aşa a grăit Domnul. A se citi: Nu am venit să împac adevărul cu minciuna, înţelepciunea şi prostia, binele şi răul, dreptatea şi silnicia, bestialitatea şi omenia, inocenţa şi desfrânarea, pe Dumnezeu şi pe mamona: ci am adus sabie ca să tai şi să le despart, încât să nu se amestece.

Cu ce să le desparţi, Doamne? Cu sabia adevărului. Ori cu sabia cuvântului Lui Dumnezeu, ceea ce e totuna: fiindcă adevărul este cuvântul Lui Dumnezeu, şi cuvântul Lui Dumnezeu este adevărul. Apostolul Pavel indeamnă: luaţi sabia duhovnicească, care este cuvântul lui Dumnezeu. Iar sfântul Ioan a văzut în vedenie pe Fiul lui Dumnezeu în mijlocul a şapte sfeşnice, şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită de amândouă părţile. Sabia care iese din gură ce poate fi altceva decât cuvântul Lui Dumnezeu, cuvântul adevărului? Acestă sabie este mântuitoare pentru lume, nu pacea binelui cu răul.

Că acestă înţelegere este dreaptă se vede şi din ce spune Hristos în continuare: că am venit să despart pe om de tatăl său, şi pe fiică de mama sa, şi pe noră de soacra sa. Căci dacă fiul merge după Hristos, iar tatăl rămâne în întunericul minciunii, sabia adevărului lui Hristos îi va despărţi. Adevărul este mai vrednic de iubit decât tatăl. Şi dacă fiica merge după Hristos, iar mama rămâne îndărătnică în tăgăduirea lui Hristos, ce unire poate fi acolo? Oare nu este Hristos mai dulce decât mama? La fel şi nora cu soacra ei.

Dar să nu înţelegi strâmb – că cel ce Îl cunoaşte şi-L îndrăgeşte pe Hristos trebuie deodată să se despartă trupeşte de rudele sale. Aşa ceva nu scrie. Este destul a fi despărţit cu sufletul şi a nu primi în el nimic din gândurile şi faptele necredinţei; căci dacă credincioşii s-ar despărţi şi trupeşte de necredincioşi, s-ar face în lume două tabere potrivnice. Cine i-ar învăţa şi îndrepta atunci pe necredincioşi? Înţeleptul Pavel scrie: că se sfinţeşte bărbatul necredincios prin femeia credincioasă, şi se sfinţeşte femeia necredincioasă prin bărbatul credincios.

Sf. Nicolae Velimirovici

Diavolul se teme de metanier și de rugăciune

Cuvinte de folos din Patericul Sfântului Munte

            Monahul Procopie de la Chilia „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”,  Schitul Sfânta Ana, avea mare dorință să învețe muzică, ca să-L slavoslovească și el pe Dumnezeu ca și ceilalți monahi. Dar fiindcă era puțin fals, părinții evitau să-l învețe muzică. Monahul Procopie avea de la Dumnezeu harisma de a rosti neîncetat rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, și în mâna sa cea stângă ținea mereu metanierul, de care nu se despărțea niciodată.

Într-o zi, fiind foarte mâhnit pentru că nu putea afla pe nimeni care să-l învețe muzică și, preocupat fiind peste măsura de aceasta, a încetat să mai rostească rugăciunea. Mergând prin pustie, deodată s-a arătat înaintea lui un bătrân cuvios, necunoscut monahului, care i-a spus:

–       Frate Procopie, ce ai de ești atât de mâhnit? Ce te preocupă?

Atunci monahul Procopie i-a răspuns:

–     Ce să am, Gheronda, vreau și eu să învăț puțină muzică și nu aflu pe nimeni să mă învețe, deoarece Părinții îmi spun că sunt puțin fals.

Cuviosul Paisie - 1

Bătrânul i-a spus:

–     Dar pentru asta te mâhnești, sărmane? Eu te voi învăța muzică și te voi face să devii cel mai bun psalt al Sfântului Munte. Vei cânta ca cea mai frumoasă priveghetoare, dar vreau și eu ceva de la tine.

–     Adică ce ceri de la mine?, l-a întrebat monahul Procopie. Vrei să-ți plătesc? Îți voi da cât ceri.

Atunci acel bătrân i-a răspuns:

–     Plata pe care mi-o vei da este să arunci din mâinile tale aceea pe care voi o numiți metanier și să încetezi să mai spui acea rugăciune. Iar pentru asta te voi învăța orice vrei tu.

De îndată ce a auzit acestea, monahul Procopie a înțeles că cel care i s-a arătat nu era monah, ci prea vicleanul diavol, care a voit să-l facă să înceteze rugăciunea. Îndată și-a făcut semnul Crucii și a spus: „Mergi înapoia mea, viclene satan! Nu-mi trebuie muzica ta, nici vicleșugurile și nici bunurile tale”. Și îndată diavolul s-a făcut nevăzut.

Din aceasta învățăm cât de mult se teme diavolul de metanier, despre care bine spun Părinții că este arma creștinului împotriva diavolului, și de Rugăciunea lui Iisus, care-l arde pe vicleanul. În timp ce de psalți nu se teme atât de mult și nu-i bagă în seamă, pentru că ușor sunt despărțiți de rugăciune prin cântare și cad în egoism și în mândrie.

Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu.

sursa: marturieathonita.ro