Arhiva lunii iulie 2017

Părintele Serafim Rose: „Perspectiva ortodoxă asupra lumii” (fragment)

Viaţa noastră anormală de astăzi poate fi caracterizata ca fiind răsfăţată, ghiftuită. Din fragedă pruncie, copilul de azi este tratat, ca o regulă generală, drept un mic zeu sau o zeiţă în familie: toanele îi sunt ascultate, dorinţele împlinite; este înconjurat de jucării, distracţii, plăceri; nu este educat şi crescut conform principiilor stricte ale comportamentului creştin, ci lăsat să se dezvolte aşa cum tind dorinţele sale.

Este suficient ca el să spună „Vreau asta!” sau „N-o s-o fac!”, pentru ca părinţii săi îndatoritori să i se plece în faţa-i şi să îl lase să facă precum doreşte. Poate aceasta nu se întâmplă tot timpul în fiecare familie, dar se petrece suficient de des pentru a fi regula educaţiei contemporane a copiilor, şi chiar şi cei mai bine intenţionaţi părinţi nu scapă pe deplin acestei influenţe. Chiar dacă părinţii încearcă să îşi crească copiii cu stricteţe, cei din jurul lor încearcă să facă altceva. Trebuie ca ei să ia în consideraţie acest lucru, atunci când îşi educă copilul.

Când un astfel de copil devine adult, se înconjoară, în mod natural, cu aceleaşi lucruri cu care a fost obişnuit din copilărie: plăceri, distracţii şi jucării pentru cei mari. Viaţa lui devine o căutare continuă după „distracţie” care, apropo, este un cuvânt complet necunoscut în orice alt vocabular; în Rusia secolului al 19-lea sau în orice altă civilizaţie serioasă nu s-ar fi înţeles ce înseamnă acest cuvânt.

Viaţa este o căutare constantă după „distracţie”, care este atât de goală de orice înţeles serios, încât un vizitator din orice ţară a secolului al 19-lea, privind la programele noastre populare de televiziune, la parcurile de distracţii, la reclame, filme, muzică – la aproape orice aspect al culturii noastre de masă – ar crede că a nimerit într-un ţinut de imbecili care şi-au pierdut orice contact cu realitatea. Este un lucru pe care noi nu prea îl luăm adesea în consideraţie, deoarece trăim în societatea aceasta, luând-o aşa cum este.

Unii observatori recenţi ai vieţii noastre contemporane au numit tineretul de astăzi „generaţia eu” şi vremurile noastre „evul narcisismului”, caracterizat de veneraţia şi fascinaţia pentru sine care împiedică dezvoltarea unei vieţi normale. Alţii au vorbit de un univers de „plastic” sau de o lume de vis, în care atât de mulţi oameni trăiesc astăzi, incapabili să înfrunte ori să înţeleagă realitatea lumii ce îi înconjoară sau a problemelor din lăuntrul lor.

Apărut în „The Orthodox Word”
Vol. 18, Nr. 4 (105) iulie-august, 1982
Traducerea: Radu Hagiu

Taina prezentei

La chilia unui parinte cu o viata imbunatatita vine un ucenic mai cartitor, neofit in cele duhovnicesti, care, vazandu-l pe avva tacut, sezand pe un scaun, cu capul plecat si ochii abia deschisi, il intreaba: „Tot singur, parinte?” Avva isi ridica privirea, il fixeaza atent pe ucenic si ii raspunde: „Sunt singur acum ca ai venit tu, dar nu eram pana sa sosesti.”

sursa: CrestinOrtodox.Ro

Sa nu ceri de la Domnul ceva de care nu ai absoluta nevoie

Asa iubitorule de Dumnezeu, totul, orice ai cere de la Domnul vei primi, numai sa fie spre slava lui Dumnezeu sau spre folosul aproapelui, pentru ca si spre folosul aproapelui El tot slavei Sale il atribuie, de aceea zice: “Tot ce ati facut unuia dintre cei mai mici, Mie mi-ati facut”. Deci sa nu aveti nici o indoiala ca Domnul va indeplini cererile voastre numai ca ele sa fie indreptate fie spre slava lui Dumnezeu, fie spre folosul si indrumarea sufleteasca a aproapelui.

Insa chiar daca ar fi spre folosul sau nevoia ta proprie sau ai avea vreun interes oarecare chiar si pentru aceasta tot asa de grabnic ascultator este Domnul Dumnezeu si binevoieste sa indeplineasca cererea, numai sa vina din trebuinta si necesitate extrema fiindca Domnul pentru toti este bun si toate le da (…). Totusi de un lucru sa te pazesti, iubitorule de Dumnezeu: sa nu ceri de la Domnul ceva de care nu ai absoluta nevoie.

Sfantul Serafim de Sarov
sursa: serafimdesarov.trei.ro

“Cum putem accepta suferinta?”

Intrebarea de mai sus s-a pus, probabil, multora dintre fostii incarcerati ai inchisorilor comuniste. In marea lor majoritate, daca nu chiar in cazul tuturor, ceea ce i-a tinut in viata, singurul lucru declarat, a fost credinta in Dumnezeu. Intrebarea de mai sus i-a fost pusa si Aspaziei Otel, una dintre stralucitele studente ale lui Lucian Blaga la Cluj, si care a facut 14 ani de inchisoare, pana in 1962. Iata ce a raspuns ea:

Suferinta trebuie transfigurata. Si suferinta se transfigureaza prin acceptare. Trebuie sa gasesti o motivatie pentru suferinta. In momentul in care gasesti mobilul suferintei, esti salvat, pentru ca ai acceptat. Din momentul acela, suferinta devine o bucurie, devine o onoare. Iti dai seama ca Iisus a luat o lingurita din suferinta Lui si ti-a dat-o tie. Adica propria ta cruce. Sa nu o mai care El in spinarea Lui, ci sa o cari tu. Devii astfel fericit ca esti fiu al lui Dumnezeu.”

sursa: anomismi.wordpress.com

Despre invatarea smereniei

Pr. Nicholas Sakharov – Essex

Poate ca în interiorul nostru suntem mandri și poate ca întreaga noastră natura umana dorește sa aibă control și să fie impunatoare. Acesta este continutul nostru interior, pe care nu îl putem schimba. Dar sta în puterea noastră ca măcar din punct de vedere exterior sa acționăm în mod diferit. De aceea Sfintii Părinți au valorificat foarte mult virtutea trezviei.

Este foarte greu să-ți stapanesti impulsurile în interiorul tău, dar este mai ușor sa stapanesti manifestarea acestor impulsuri în exterior, și incetul cu incetul vei observa schimbarea. Atunci când începi să-ți detesti mândria personala, când constientizezi ca ești un rob al mandriei și ca mândria îți cauzeaza deznadejde, suferinta și diavol, atunci vei plânge din inima înaintea Celui care ne-a spus: „Invatati de la Mine ca sunt blând și smerit cu inima”, iar noi crestinii ortodocsi avem privilegiul unic de a avea Sfânta Impartasanie.

Nu este doar o comemorare sau pomenire a lui Hristos. Impartasindu-ne cu sângele și trupul Sau, virtuțile Sale pătrund încet în viețile noastre. Oamenii spun adesea ca după ce se impartasesc, simt ca patimile lor se potolesc. Foarte mulți simt dragoste, simt pace, simt ca s-au schimbat, chiar pentru puțin timp. Le recomand oamenilor să-și mentina acest cult liturgic în viețile lor, astfel încât sângele lui Hristos să ne transmita și viața lui Hristos.

Arad, martie 2016