Arhiva lunii august 2017

Toate mi se par con­trare

O, cîte lacrimi aş vrea să am, cînd mă văd pe mine dintr-o parte sau alta ! Că de nu păcătuiesc, mă înalţ din mîndrie. Iar de păcătuiesc, şi pot să văd, îmi pierd curajul nemaiştiind ce să fac şi vin la deznădejde. Dacă apoi alerg la nădejde, iarăşi vine mîndria. Iar dacă plîng, aceasta mi se face pricină de părere de sine ; şi dacă nu plîng, iarăşi vin patimile. Viaţa mea e moarte şi moartea e mai rea pentru frica muncilor. Rugăciu­nea mea mi se face ispită şi neluarea aminte, pierzare.

Toate mi se par con­trare din neştiinţă şi nu pot să pun de acord vreuna din ele. Nu descopăr virtutea şi înţelepciunea ascunse în încercări, pentru că nu am răbdare. Dacă nu se naşte în suflet răbdarea din credinţă, nu poate avea cineva nicidecum vreo virtute. «Întru răbdarea voastră veţi dobîndi sufletele voastre», zice Domnul, Cel ce a zidit una cîte una inimile oamenilor, cum zice psalmistul.

Cuv. Petru Damaschin – Filocalia vol. 5

„bolile ţin locul martiriului”

Diadoh notează că bolile ţin locul martiriului. Atunci cînd, aflându-se în faţa călăului care întruchipează moartea, omul o poate chema pe “sora noastră moartea” şi, spunând Crezul, el trăieşte anticipat certitudinea de a fi trecut de la moarte la viaţă. Marii oameni duhovniceşti dormeau în sicriu ca într-un pat de nuntă şi dovedeau o fraternă intimitate cu moartea care nu era pentru ei decât o ultimă trecere pascală. Dacă înţelepciunea platonică te învaţă arta de a muri, numai credinţa creştină îţi arată cum se moare întru înviere.

Paul Evdokimov – Iubirea nebuna a lui Dumnezeu

Taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul, zi de post

Din Evanghelie cunoastem ca Irod, la un ospat prilejuit de sarbatorirea zilei de nastere, a poruncit taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul, la cererea Irodiadei. In acea vreme, Sfantul Ioan era intemnitat in castelulul lui Irod de la Maherus. Ioan il mustrase pe Irod pentru traiul lui nelegiuit cu Irodiada, care era sotia fratelui sau. In ura ei de moarte, Irodiada a sfatuit-o pe Salomeea, fiica ei, care dansase si placuse oaspetilor si indeosebi lui Irod, sa ceara de la acesta capul Botezatorului ca rasplata.

Pentru ca se temea ca Botezatorul ar putea invia daca trupul ar fi fost ingropat alaturi de cap, Irod nu a dat ucenicilor decat trupul sfantului, care a fost ingropat in Sevastia. Capul a fost ingropat de Irodiada in curtea sa, la mare adancime. Potrivit traditiei, Sfanta Ioana, femeia dregatorului lui Irod, este cea care a luat capul Sfantului Ioan Botezatorul din curtea Irodiadei si l-a ingropat la Ierusalim, in muntele Eleonului, intr-un vas de lut. Aceasta e socotita cea dintai aflare a sfantului cap.

Capul Sfantului Ioan Botezatorul a fost prezent aici pana in vremea Sfintilor imparati Constantin si Elena, cand, prin doi monahi, cinstitul cap a ajuns la Emesa, in Siria, la un olar. In anul 453, episcopul Uranie al Emesei, l-a asezat in biserica din aceasta cetate. Aceasta este socotita a doua aflare a cinstitului cap al Botezatorului. In vremea luptei impotriva sfintelor icoane, capul Sfantului Ioan a fost ingropat la Comane, de unde a fost adus in Constantinopol, de catre Sfantul Ignatie (860), in vremea imparatului Mihail. Aceasta este cea de-a treia si cea din urma aflare a cinstitului cap.

In timpul cruciadelor, latinii au luat din Constantinopol, in anul 1204, o parte din capul Sfantului Ioan Boteazatorul si l-au dus in Franta, asezandu-l intr-o biserica din Amiens, unde se afla si astazi. In amintirea taierii capului Sfantului Ioan Botezatorul, Biserica Ortodoxa a randuit ca ziua de 29 august sa fie zi de post.

sursa: crestinortodox.ro

Cuvant intru nadejde

Traim vremi de mare apostazie, si nori grei intuneca acuma zarile. Parintele meu duhovnic, Staretul Sofronie, a fost ucenicul Sfantului Siluan Athonitul, care a primit cuvant de la Dumnezeu, pentru vremile noastre: “Tine-ti mintea in iad, si nu deznadajdui”. Este ceea ce este important, parte din viata noastra, chiar daca noi nu ne dam seama. Undeva, nu ne dam seama ca avem toti lucrarea pe care Domnul ne-a pus-o inainte.

Si pana aici avem partea aceea a cuvantului dat Sfantului Siluan “Tine-ti mintea in iad”. Sa nu ne inchipuim altceva, nu inchipuindu-ne, nu incercand si noi sa ne inchipuim ca vom putea strabate. Cea mai importanta parte a cuvantului dat Sfantului Siluan este “si nu deznadajdui”. De ce? Daca ne apucam in vremile noastre sa citim Apocalipsa, vedem ca Dumnezeu stie felul cum sunt programate evenimentele. Daca Dumnezeu a lasat lumea sa ajunga pana aici, inseamna ca stie El ce face, si toate sunt randuite. Noi – sa nu cadem din voia lui Dumnezeu, din Invierea lui Hristos.

Pr. Rafail Noica

Pr. Stefan Negreanu – Interviu „Miezul Cuvintelor” – realizat de Lucia Bibarţ

„Ideea interviului este aceea de-a încerca, prin cuvintele duhovnicului Ştefan Negreanu, o călăuzire a paşilor celor şovăielnici, ai cunoscătorilor „după ureche” ai credinţei Ortodoxe în care ne-am născut şi căreia susţinem că-i aparţinem, spre sâmburele, spre miezul învăţăturilor, perceptelor şi trăirilor întru Ortodoxie. De-a releva uşurătatea dar şi greutatea păstrării Căii Celei Drepte. De-a înţelege că tocmai în această greutate stă frumuseţea şi unicitatea credinţei Ortodoxe. De-a îndrăzni s-o aşezăm pe ea, pe Credinţă, la temelia vieţii, o temelie pe care te poţi sprijini oricând şi pe care vei putea clădi imun la fricile şi angoasele induse de vremurile de azi. Interviul se adresează chiar şi neortodoxilor, invitându-ne pe toţi „acasă” – afirmă părintele -, în căldura, siguranţa şi la adăpostul Ortodoxiei.”

Lucia Bibarţ

Inchinarea lucrurilor

Inchinarea lucrurilor – puterea semnului Sfintei Cruci !

Inchinarea lucrurilor este o mangaiere uitata de crestinii din ziua de astazi, dar si o arma deosebit de puternica impotriva diavolului. Lupta diavolului spre a-l surpa pe om si a-l insela este una neincetata si nemicsorata. Cu cat crestinul se apara mai putin, cu atat diavolul castiga o tot mai mare putere asupra lui si asupra lumii din jurul lui.

Din ce in ce mai putini crestini apeleaza astazi la aceasta practica a inchinarii lucrurilor. Mai sunt inca multi crestini care zilnic ard tamaie sau smirna si isi tamaiaza casa, care aprind lumanarea la rugaciunea de seara, care iau Anafura si Aghiasma dimineata si care fac Sfestanie in casa, de cateva ori pe an. Cu toate acestea, intr-o oarecare masura, ceva lipseste din viata noastra de zi cu zi, si anume: inchinarea lucrurilor.

Biserica a subliniat mereu puterea sfintitoare a Sfintei Crucii. Este lucru de folos a o purta la gat si a o privi cu multa multumire, insa si mai de folos este a inchina cu semnul ei prea-puternic orice lucru care ne cade in maini, de la mancare si pana la obiectele cele mari.

Crestinul de rand are si el putere de a inchina lucrurile !

Nu doar preotul are puterea de a inchina lucrurile, ci si crestinul de rand, nascut in viata cea noua a lui Hristos in Taina Sfantului Botez, dar si in cea a Mirungerii, a Spovedaniei si a Sfintei Euharistii. Preotul are intr-adevar o mai mare putere de a binecuvanta lucrurile – de a le sfinti, in virtutea harului primit in Taina Hirotoniei, fata de crestinul de rand, insa aceasta nu-l lipseste pe cel din urma de orice putere.

Multi sfinti si oameni duhovnicesti nu au fost clerici, ci simpli crestini de rand, si au insemnat cu semnul Crucii pe bolnavi si i-au vindecat, au insemnat natura si aceasta i-a ascultat.

Preotul binecuvinteaza cu mana in chipul in care binecuvinteaza Insusi Hristos, in icoana, tinand degetele suprapuse precum se vede. Crestinul de rand binecuvinteaza insa lucrurile asa cum se inchina pe el insusi, cu mana pregatita pentru facerea Sfintei Cruci, cu trei degete lipite si cu celelalte doua stranse la baza lor.

In traditia ortodoxa rusa, mama isi binecuvinteaza copilul, inchinandu-l pe frunte cu semnul crucii, inainte ca acesta sa plece intr-o calatorie sau sa treaca printr-o greutate. Crestinul isi inchina perna, la culcare, mancarea, la masa, cat si orice lucru folosit in cursul zilei, de la paharul cu apa si pana la lopata si cartea de citit. Aceasta fac si multi dintre parintii din manastiri, simpli calugari, iar nu clerici.

Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro

Despre pocăință și lepădare de sine

iosif v INFericitul întru pomenire, Gheronda Iosif Vatopedinul, vorbește despre cele două elemente absolut necesare luptei duhovnicești a monahului, despre care Hristos ne-a învățat mai întâi: lepădarea de sine și dragostea.

Baza pocăinței este lepădarea de sine. Pentru că voința și plăcerea de sine și iubirea de sine și egocentrismul au fost cauza căderii, acestea, dacă nu vor fi smulse din rădăcină, nu este cu putință ca dumnezeiescul Har să se apropie de noi. Da! Cum altfel să ne umbrească Harul dacă nu vom deveni curați cu inima? Fără inimă curățită nu-L vom vedea pe Dumnezeu. Nu că nu-L vom vedea, dar nici nu-L vom simți. Pentru a ne curăța inima trebuie să arătăm pocăință adâncă, adevărată, pentru a convinge astfel dumnezeiescul Har – care, de altfel, nu poate fi înșelat în vreun fel – să intervină și să distrugă omul cel vechi și să-l creeze pe cel nou, restaurat și să ne înveșmânteze în hainele cele noi ale asemănării cu Dumnezeu.

Nu au arătat acest lucru, în mod practic, milioanele de ,,eroi” care sunt acum în cer și saltă de bucurie lângă tronul ceresc? Nu pentru aceasta au ajuns acolo? Pentru că, prin jertfa de sine desăvârșită, prin durerea față de ceilalți, prin ascultarea desăvârșită, prin rugăciunea neîntreruptă , astfel au reușit ei să intre în rai. Doar Domnul zice: ,,Fără de mine nimic nu puteți face”. Nu doar acum, ci și atunci când omul se afla în starea de nestricăciune, fără intervenția și asistența lui Dumnezeu nimic nu putea face. Cu atât mai mult acum, când ne găsim în starea aceasta căzută. Așadar, avem nevoie neapărat de a comunica cu Dumnezeu, avem nevoie de grija lui pentru noi, iar acest lucru nu se poate realiza decât prin rugăciune. Și, din cauză că omul încă resimte efectele căderii, este nevoie de multă rugăciune, de rugăciune neîntreruptă. Acest lucru ne spune și marele învățător și părinte al nostru, Sfântul Apostol Pavel: ,,Stăruiți în rugăciune, priveghind în ea cu mulțumire… Rugați-vă neîncetat, mulțumiți întru toate” (Epistola către Coloseni).

Așadar, frați și părinți, acesta este scopul nostru. Și, mai întâi de toate, trebuie să începem cu jertfa de sine. Prin aceasta vom face astfel încât să dezrădăcinăm din mintea noastră ideea înfăptuirii propriilor gânduri și a propriilor hotărâri. Dacă nu reușim aceasta, nu putem să mergem mai departe. Monahul trebuie să deschidă ochii, să știe de ce este aici, pe pământ, căci înlăuntrul sufletului lui se află lumea întreagă. Prin jertfa de sine, prin tăierea absolută a voii de sine, prin ascultarea absolută față de Dumnezeu se va trezi înlăuntrul nostru flacăra care este și motivul creării noastre, care este dragostea.

Și vine Dumnezeu și ne spune: ,,Acum, ca răsplată pentru tot ce v-am făcut, un singur lucru cer de la voi: Să mă iubiți din toată inima, așa după cum și eu v-am iubit pe voi”. Așadar, atunci când monahul va lua seama, ca, prin jertfa de sine, prin tăierea voii, va scăpa de păcatul drăcesc reprezentat de curiozitate – care vor da naștere în inima lui iubirii de sine și plăcerii de sine – atunci se va însufleți în inima sa dragostea, în mod practic. Iar atunci, dumnezeiescul Har va simți că dragostea s-a ,,trezit la viață”, dragostea față de Dumnezeu și față de oameni. Atunci mintea se va trezi, va fi luminată și va începe să înțeleagă și tot atunci se vor activa toate puterile existenței sale, pentru a lupta împotriva vrăjmașului, împotriva celui fără logică, împotriva minciunii.

sursa: pemptousia.ro