Paharul se umple

Prin nori, peste mare,
spre sfinte tărâmuri,
din marginea nopții, Rusalii străbat;
lăcrimarea de suflet
pe piatra în miruri scăldată,
îmi aleargă ființa mai sus,
într-un spațiu curbat.
Intrarea-mi din arșiță-n fire
pârâul Cedron depășește, dintre măslini
printre veacuri cobor.
Noaptea mă strânge,
printre raze de lună privesc,
adiere de vânt subțire
străbate în piept – al visului dor.
O Voce blândă, îngenunchiată, mă-ndeamnă:
„pune-n pahar căderea-ți de-o viață!”
și-ndată, paharul se umple.
Lacrimi de sânge spre Tatăl,
durere și jertfă pe Față:
„nu voia Mea, ci voia Ta să se facă!”

Petru J. // Arad, 21 feb. 2017

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *